o lectie de viata, de mentalitate

Azi m-am uitat la noua emisune de la antena1 numita “in premiera”, un fel de ” cu ochii in patru” de la TVR.

Mi-a ramas pe retina si pe creier povestea unui om, de care am mai auzit eu, dar demult. Un om ce nu vede, nu aude, si nu vorbeste (vorbeste dar greu), un om ce traieste fara cele mai esentiale simturi ale noastre… o lume pe care a cunoscut-o doar atingand-o si mirosind-o…

Am vazut un film legat de cum omenirea isi pierde simturile, unul dupa altul si cat de greu le e. Din pacate nu mai stiu denumirea filmului dar stiu ca e din 2011 sau 2010, oricum e recent .

Am cautat pe Google pe OMUL de care va povesteam si cel mai cuprinzator articol a fost acesta de pe ftr.ro

” Nu vede, nu aude, abia vorbeşte, dar a ajuns profesor şi artist

În urmă cu 64 de ani s-a născut în comuna Borcea, pe braţul stîng al Dunării, un băiat perfect normal, Vasile Adamescu. În decursul a doi ani, acesta şi-a pierdut şi vederea şi auzul din cauza unei meningite. Fiind aşa de mic cînd boala l-a lovit, din neglijenţa familiei, şi cum copilul nu reuşise să înveţe să vorbescă, a uitat chiar şi sunetele pe care le folosise pînă atunci. Pînă la 11 ani, orb, surd şi mut fiind, a supravieţuit cu ajutorul fratelui său mai mare cu care şi-a stabilit un limbaj minimal, prin atingeri. Vasile reuşea să transmită cînd îi era foame sau sete şi cam atît. Pe la 11 ani, unei mătuşi mai înstărite, care avea un atelier de blănuri la Constanţa, i-a venit ideea să ducă copilul la Cluj, la „şcoala de surzi”, pentru a-i oferi o pregătire minimă, după ce învăţătorul din sat nu a ştiut ce să facă cu el. Aşa că tatăl lui Vasilică l-a adus în oraşul de pe Someş, la şcoala pentru surzi. Acolo nu l-au primit, iar, de teamă că nu-l vor primi nici la şcoala de nevăzători, tatăl l-a lăsat în internat şi a plecat acasă. De atunci, Clujul a fost casa lui pentru Vasile Adamescu.

La 11 ani a început grădiniţa, alături de educatoarea Andaluzia Leahu. Ea a început să-l înveţe literele. Primele au fost A şi P. A învăţat cuvintele „apa”, „papa”, „pa”. Cînd spunea cuvîntul „apă”, educatoarea i-a băgat mîinile în apă şi aşa copilul ştia ce este apa. Apoi, cuvîntul „papa” a fost asociat cu mîncarea, iar cuvîntul „pa” cu salutul. Unul dintre cele mai dificile lucruri de explicat a fost cuvîntul „mort”. Nu reuşea nicicum să înţeleagă ce înseamnă să fii mort pînă nu a fost dus să pipăie un cadavru. La fel a fost şi cu divinitatea. Acum, la 65 de ani, Vasile Adamescu este foarte credincios, după ce a citit mult şi a reuşit să înţeleagă rostul credinţei.

După ce a terminat grădiniţa, a fost lăsat pe mîna Floricăi Sandu. Profesoara cea mai dragă inimii lui, Florica Sandu, a reuşit să îl „demutizeze”. Stătea ore întregi faţă în faţă cu discipolul ei, iar acesta îi simţea mişcările feţei cînd pronunţa fiecare literă în parte, de unde anume pornea aerul la fiecare rostire. În doi ani, Vasile a învăţat alfabetul, iar în alţi patru a reuşit să înveţe toate cuvintele. A urmat gimnaziul şi liceul, iar la examenul de bacalaureat a luat nota 9,33. Programa era aceeaşi ca la şcolile de masă, doar că examenele se susţineau în alfabetul Braille. Vasile a urmat şi Facultatea de Pedagogie, la secţia pedagogie specială, şi a devenit la rîndul lui mentor pentru foarte mulţi copii cu dublă deficienţă senzorială (surdocecitate).”

Continuarea este aici si va recomand din tot sufletul sa o cititi sau sa cautati pe Google : VASILE ADAMESCU si ascultati povestea acestui mare OM…