12 pasi pt codependeti

Codependeta este o boala psihologica a victimelor dependetilor de alcool,droguri si altele.

Aceasta pagina este adresata lor. NU SUNTETI SINGURI!

Ce este codependenta?

Codependenţa apare în viaţa persoanelor care au trăit într-o familie “cu probleme”, în general, una în care cel puţin un părinte era alcoolic, drogat sau manifesta o altă formă de dependenţă. Din cauză că au sunt persoane care au încercat în mod constant să îi “vindece” pe alcoolici, să nu vorbească despre ceea ce li se întâmplă în casă şi să fie pe placul celuilalt pentru a nu-i denclaşa o nouă criză de consum, persoanele crescute astfel ajung să devină foarte nesigure pe ele, de o generozitate exagerate şi foarte dependente de părerea şi afecţiunea celorlalţi.
Cel mai simplu este să enumăr câteva caracteristici ale codependenţilor, pe care le-am preluat de pe site-ul Codependenţilor Anonimi:
Comportament de negare
  • Îmi dau seama cu greu ce simt
  • Am tendinţa să minimanilez, să încerc să schimb sau să neg ceea ce simt cu adevărat
  • Mă consider o persoană foarte generoasă si complet dedicată binelui celorlalţi
Încredere în sine redusă
  • Mi-e greu să iau decizii
  • Tot ceea ce gândesc, spun sau fac nu este suficient de bun
  • Mi-e jenă atunci când sunt lăudat, primesc cadouri sau recunoaştere
  • Nu le cer celorlalţi să aibă grijă de nevoile şi dorinţele mele
  • Pun mai mult preţ pe aprobarea celorlalţi a gândirii, sentimentelor şi comportamentului meu decât pe propria mea aprobare
  • Nu mă consider o persoană valoroasă sau demnă de iubit
Comportamente de conformitate:
  • Îmi compromit integritatea şi propriile valori pentru a evita respingerea sau furia celorlalţi
  • Sunt foarte receptiv la ceea ce simt ceilalţi şi le preiau stările
  • Sunt extrem de loial şi rămân prea mult timp în situaţii care îmi fac rău
  • Pun preţ pe părerile şi sentimentele celorlalţi mai mult decât pe ale mele; când propriile opinii şi sentimente sunt diferite, mi-e frică să le exprim
  • Las la o parte hobby-urile mele şi celelalte interese pentru a face ceea ce doresc ceilalţi
  • Accept sex atunci când de fapt vreau dragoste
Comportamente de control:
  • Cred că majoritatea oamenilor nu sunt în stare să aibă grijă de ei înşişi
  • Încerc să îi conving pe ceilalţi despre cum “ar trebui” să gândească sau cum ar trebui să se simtă “cu adevărat”
  • Mă deranjează atunci când ceilalţi nu mă lasă să îi ajut
  • Ofer gratis sfaturi şi îndrumări celorlalţi, chiar şi când nu am fost întrebat
  • Îi copleşesc pe cei la care ţin cu daruri şi tot felul de favoruri
  • Folosesc sexul ca pe o modalitate de a obţine acceptarea şi aprobarea
  • Trebuie să simt că cealaltă persoană are nevoie de mine
Mai multe despre codependenţă:
Cautand mai multe informatii despre aceasta, am dat peste programul in 12 pasi tradus de cei de la tainacasatoriei.wordpress.com pe care ii voi republica aici pt a avea cat mai multi acces la acesti pasi.
 Traducere din Melody Beattie_ Codependent’s guide to the twelve steps

de catre voluntari ai Centrului de Formare si consiliere Sf Arhangheli Mihail si Gavriil Iasi

 

„Capitularea se petrece cu acordul ei. Pur şi simplu m-am lămurit.

Apoi se instalează pacea minţii, iar viaţa mea începe să fie mai uşor de mânuit.”

Bob T.

PASUL 1

 

„AM RECUNOSCUT CĂ NU AVEAM NICIO PUTERE ASUPRA CEROLALŢI – CĂ VIEŢILE NOASTRE DEVENISERĂ IMPOSIBILE.”

 

– Pasul 1 al Ghidului

Prima oară când am auzit acest Pas nu l-am înţeles. Nu am priceput. Mi se părea întunecos, înfricoşător şi neadevărat.

Să nu am nicio putere asupra cerolalţi? Viaţa mea – imposibilă?

Am crezut că deţineam controlul absolut şi asupra mea şi asupra celorlalţi. Am crezut că nu exista circumstanţă prea copleşitoare, nici sentiment aşa de grozav pe care să nu-l pot controla prin forţa voinţei. Am crezut că asta se aştepta de la mine: să deţin controlul. Era treaba mea. aşa înaintasem prin viaţă!

Şi am crezut că viaţa mea arăta mult mai suportabilă decât vieţile celor din jurul meu – până când am început să privesc în interiorul meu. Atunci am descoperit subcurentul fricii, furiei, durerii, singurătăţii, goliciunii şi nevoilor neîmplinite care-mi controlase mare parte a vieţii.

A fost momentul când mi-am mutat privirea fixată multă vreme pe altă persoană ca să arunc o privire şi la starea vieţii mele.

Atunci am început să îmi găsesc viaţa şi să înviez.

„Nu cunoşteam puterea şi lipsa de putere”, a spus Mary, vorbind despre Pasul 1. „A fi victimă şi a deţine controlul era modul în care deţineam puterea. Dacă eram slabă, atunci altcineva deţinea controlul.”

Acum învăţăm o cale mai bună de a deţine puterea decât să fim victime şi să fim controlaţi. Începe prin a recunoaşte şi a accepta adevărul despre noi înşine şi relaţiile noastre.

Nu avem nicio putere asupra celorlalţi. Când încercăm să ne exercităm puterea pe care nu o avem, vieţile noastre, la un anumit nivel, ar putea deveni de necontrolat. Haideţi să aruncăm o privire la modurile în care lipsa de control se prezintă în vieţile noastre şi unde iau naştere ideile noastre de a controla pe alţii – sau a le da voie să ne controleze.

POVESTEA MEA

Scena îmi este încă vie în memorie, chiar dacă s-a întâmplat acum mai bine de 10 ani. Persoana de care îmi păsa cel mai mult bea. Era alcoolic. Şi nu voia să se lase. Am făcut tot ce am putut ca să-l fac să se lase de băutură. Nu a funcţionat nimic.

Nimic.

Nici eu nu eram în stare să mă opresc şi să nu-l mai controlez. După încă o rundă de promisiuni, iertări şi promisiuni încălcate, am pus în aplicare ultimul plan care-l va determina să se oprească din băut. Urma să-i arăt cum era să iubeşti pe cineva care folosea substanţe chimice. Voi face în aşa fel încât să pară că mă reapucasem de droguri. Asta o să-i atragă atenţia. Asta o să-i arate cât de mult sufeream. Şi aşa se va opri.

Am aranjat scena cu grijă. Deşi nu mai consumasem droguri ani de zile, am cumpărat un pacheţel cu pudră albă în el (pusesem zahăr în el); am luat o lingură arsă pe o parte, am pus o bucată de vată în lingură. Apoi m-am întins pe canapea ca să pară că eram sub influenţa narcoticelor.

Puţin mai târziu, persoana vizată (la acea vreme) a intrat în cameră. A privit în jur, a văzut lingura, m-a văzut şi pe mine şi a reacţionat. Eu am sărit de pe canapea şi am început predica.

„Vezi?” am ţipat. „Vezi cum e să iubeşti pe cineva şi să asişti la consumul de substanţe? Vezi cât doare? Vezi ce mi-ai făcut în toţi anii ăştia?”

Reacţia lui nu a fost la fel de serioasă ca cea a vecinei mele, mai târziu, pe seară. „Ceea ce faci e o adevărată nebunie”, mi-a zis, „şi trebuie să mergi la Al-Anon.”

Mi-au trebuit luni de zile ca să înţeleg adevărul: nu trebuia să-i dovedesc unui alcoolic cât de mult sufeream. Trebuia să devin eu conştientă că sufeream. Trebuia să am grijă de mine.

Acesta este unul dintre multele incidente care demonstrează până unde am mers ca să controlez oamenii. Eram aşa de bună la identificarea comportamentului altuia, în special ale celor prin care-şi pierdeau autocontrolul. Totuşi nu puteam să văd că nu sunt în stare să mă descurc cu viaţa mea. Nu puteam să mă văd pe mine. Şi eram captivă şi prizonieră în rolul de victimă. Oamenii nu îşi vedea pur şi simplu de treaba lor. Ci făceau lucrurile contra mea. Indiferent ce se întâmpla, fiecare eveniment era o încercare de a mă acapara.

Abilitatea mea de a mă separa de alţii, de a-mi separa problemele, treburile, socotelile şi responsabilităţile de ale altora, era inexistentă. Mă modelam după restul lumii ca o amibă.

Dacă cineva avea nevoie de ceva consideram că avea nevoie de responsabilitatea mea personală şi privată, chiar dacă doar ghiceam ceea ce avea nevoie. Dacă cineva avea un sentiment, era responsabilitatea mea să lucrez asupra lui. Dacă cineva avea o problemă, eu trebuia să o rezolv.

Nu ştiam cum să spun nu. Nu aveam o viaţă a mea. Aveam nişte rămăşiţe de amintiri din copilărie, iar modul în care reacţionam astăzi era probabil o reacţie din copilărie. La două săptămâmi după ce m-am căsătorit, am fugit spre casă de la serviciu, am deschis uşile dulapului ca să văd dacă hainele soţului meu erau încă acolo. Eram sigură că o să fiu abandonată, părăsită. Nu simţeam niciun pic că sunt iubită. Şi nu aveam nici cea mai vagă idee ce însemna să fiu stăpână  pe mine.

Acţionam din teamă, împreună cu o stimă de sine diminuată. Îmi petrecusem mare parte a timpului reacţionând faţă de ceea ce făceau oamenii, încercând să-i controlez, dându-le voie să mă controleze şi simţindu-mă nedumerită de toate acestea.

Am crezut că făceam totul cum trebuie. Nu se presupune că oamenii sunt perfecţi? Nu se presupune că trebuie să fie stoici? Nu ar trebui să mergem înainte, indiferent cât de dureror este? Nu e bine să dăruim până doare, apoi să tot dăm până durerea e şi mai mare? Şi cum îi putem lăsa pe alţii să-şi vadă de cursul vieţii lor? Nu e treaba noastră să-i oprim, să-i îndreptăm? Nu asta e calea bună, calea corectă, calea creştinească?

Calea codependentului.

Aşa cum mulţi alţii au spus despre ei înşişi, nici eu nu eram eu însămi. Eram tot ceea ce voiau oamenii să fiu. Şi mă simţeam victimizată şi folosită de toţi. După ani de zile de codependenţă dură, insuportabilul din viaţa mea era copleşitor. Nu mi-am înţeles codependenţa până când nu eram departe pe drumul vindecării.

Când am început recuperarea, aveam o datorie de mai bine de 50.000 dolari americani, căci nu fusesem în stare să mă descurc în plan financiar. Nicio sumă nu era prea mare să o împrumut dacă ajuta pe altcineva.

Spiritualitatea mea fusese taxată până la limită. De câte ori mă rugasem la Dumnezeu să schimbe alte persoane? De câte ori refuzase Dumnezeu? Am crezut că mă abandonase. Nu ştiam că eu mă abandonasem. Nu ştiam că acum eram o persoană adultă, oamenii nu mă puteau abandona. Tot ceea ce făceau era să plece.

În unele situaţii aş fi putut să fiu mai bună dacă şi ei ar fi fost.

Relaţia mea cu copiii era un haos. E greu să fii un părinte eficient când eşti înfăşată în durere, negare şi sentimente reprimate şi îţi doreşti regulat să mori.

Relaţiile cu prietenii mei erau tensionate. Aveam puţine să le ofer prietenilor, în afară de eternele mele plângeri despre nefericirea din viaţa mea. Majoritatea prieteniilor mele se concentrau pe împărţirea poveştilor despre victimizare, piperate cu umor rablaisian ca să le facem suportabile.

„Ghici cine s-a folosit de mine astăzi?”

Nu aveam deloc senzaţia că eram conştientă de asta. Nu aveam nevoi de care să fiu conştientă. Mă mândream cu abilitatea de a îndura o suferinţă fără sfârşit, o viaţă de privaţiuni şi să continuui astfel.

Îmi neglijam cariera.

Sănătatea mi se deteriora. Ani de zile am căutat tratamente pentru viruşi atipici. Am făcut o histerctomie. Am avut meningită virală, gastrită, spatele mă durea, capul mă durea, iar artrita începea să se instaleze.

Şi aveam doar 32 de ani.

Codependenţa e o forţă puternică. La fel şi negarea şi abilitatea de a ignora ceea ce se află sub proprii ochi. Ceea ce e acolo are puterea de a face rău, mai ales când ne simţim neajutoraţi, vulnerabili, speriaţi şi ruşinaţi.

POVESTEA LUI STANLEY

 

Stanley e un arhitect de succes în etate de 50 ani. I-au trebuit 16 ani ca să remarce viaţa haotică şi insuportabilă pe care o trăia – 16 ani de negare, în care s-a împăcat cu situaţia, s-a prefăcut şi s-a ascuns cât mai adânc de sine înainte de a vedea adevărul.

Tatăl lui Stanley este alcoolic. Tatăl soţiei lui a murit din pricina alcoolului. Şi după 16 ani de încercări de a-şi controla fiul cel mai mic, Stanley a atins punctul în care s-a prăbuşit emoţional.

„Când fiul nostru cel mic, John, a împlinit 6 ani, ştiam că aveam probleme”, a spus Stanley. „Se bătea la şcoală mereu. O căuta cu lumânarea şi refuza să-şi facă temele. Acasă ne făcea probleme. Urla la mama lui, o înjura, iar uneori o lovea. Eu şi soţia mea ne certam tot timpul. Încercam să fiu înţelegător. Ea avea circumstanţe atenuante. Fusese în lagăr în al doilea răbzoi mondial şi considera că copiii trebuie iubiţi şi adoraţi. Nu voia să-l disciplinăm pe John. John provoca un haos total acasă. Era isteţ. Ştiam cum să ne provoace pe toţi. Ne făcuse pe mine şi pe soţia mea să ne certăm, la fel pe fraţii şi surorile lui să se certe cu mine. Îi implicase chiar şi pe bunici.”

Când John avea 10 ani, Stanley i-a dat soţiei un ultimatum: fie apelau la ajutor de specialitate pentru John şi familie, fie Stanley pleca de acasă. Au mers la un psiholog care le-a spus să nu-şi facă griji. Psihologul a spus că John era un copil inteligent, un pic precoce, însă va trece de acest stadiu.

Această şedinţă a fost începutul unei consilieri de familie nefructuoase în valoare de 20.000 dolari (după ce asigurarea acoperise partea sa).

Când John avea 11 ani, soţia lui Stanley a ridicat umerii neputincioasă şi disperată şi a părăsit o şedinţă la şcoală. Era obosită. Îşi dăduse toată silinţa de care fusese în stare. Jurase să nu mai pună niciodată piciorul într-o şcoală. La scurt timp după aceea, s-a mutat şi l-a lăsat pe Stanley să crească cei trei copii singur.

Când John avea 12 ani, Stanley îşi petrecea mai mult timp la şcoală decât băiatul. Stanley mergeam la şcoală 3 zile pe săptămână ca să explice de ce John fusese doar de 2-3 ori la şcoală pe săptămână.

„Singura cale prin care-l puteam face pe John să treacă din clasa a IX-a într-a X-a a fost să-i promit că îl voi muta la altă şcoală”, a declarat Stanley. „Cât de codependent eram? Am vândut locuinţa şi l-am mutat la altă şcoală ca John să fie trecut clasa.”

Odată Stanley a venit acasă şi l-a găsit pe mijlociul Jeremy strângându-l de gât pe John. Jeremy îl apucase pe John de gât şi-l ridicase în aer. Jeremy i-a spus liniştit că îl suportase pe John 12 ani şi nu mai suporta.

Altă dată, Stanley a intrat în cameră tocmai când John arunca un cuţit spre un alt copil. Stanley a putut să schimbe direcţia cuţitului care s-a înfipt în tocul geamului şi nu în băieţel.

Când John avea 16 ani lucrurile atinseseră apogeul. Soţia lui Stanley se întorsese între timp acasă. Într-o duminică, Stanley se uita la fotbal, iar soţia se afla în bucătărie preparând masa. John s-a dus în bucătărie şi a început să se certe cu mama lui. Stanley a ascultat pe măsură ce discuţia lor se aprindea şi începuseră să strige unul la altul.

„Îmi era teamă”, a spus Stanley. „John se comporta în continuare abuziv faţă de mama sa, ţipând la ea şi uneori lovind-o. Nu aveam de gând să-l las să facă asta din nou.”

Stanley a intrat în bucătărie chiar când John era pe punctul să-şi lovească mama. Stanley l-a prins pe John şi l-a imobilizat în strânsoarea sa. Soţia lui a venit să-l salveze pe John. A început să tragă de Stranley, încercând să-l facă să-l elibereze pe John.

În bucătărie a intrat şi Jeremy, fiul cel mijlociu. A început să tragă de mama lui, încercând să o determine să-l lase pe Stanley în pace, ca să-l reţină pe John.

Toţi patru s-au prăbuşit pe podea. Stanley şi-a spart capul. Sângele ţâşnea. Stanley i-a dat drumul lui John, a alergat la maşină, s-a oprit la urgenţă, i-au pus 45 de copci şi s-a întors acasă.

În sufragerie John şi Jeremy se luptau în continuare umăr la umăr.

„Erau pregătiţi să o şteargă”, a spus Stanley. „Soţia mea stătea lângă ei privindu-i. Nu ştia ce să facă. Băieţii erau mari. John avea 1,80 metri şi 80 kg. Amândoi făcuseră arte marţiale.”

„Fir-ar să fie”, a strigat Stanley. „Dacă aveţi chef de bătaie, atunci o să vă dau eu bătaie.”

Şi Stanley a păşit între ei şi i-a lovit pe amândoi.

A doua zi Jeremy s-a mutat. Câteva săptămâni mai târziu şi sora cea mare s-a mutat. După alte două săptămâni şi Stanley a plecat de acasă. Două luni mai târziu soţia lui a plecat şi ea.

„Un băiat de 16 ani a pus stăpânire completă pe casă şi pe cei doi câini”, ne spune Stanley. „Asta a fost. M-am mutat înapoi acasă.”

Două săptămâni mai târziu, o consilieră şcolară l-a sunat pe Stanley. „Cred că aveţi o problemă”, i-a spus ea, după care l-a informat că John consuma droguri şi că o făcea de când avea 8 ani – un fact pe care consilierea şi terapia în valoare de 20.000 dolari nu reuşiseră să-l dea la iveală.

Când nu avea de-a face cu şcoala sau poliţia, Stanley îşi petrecea timpul încuiat în birou, cu capul pe birou şi plângând.

„Eram vlăguit şi mă simţeam fără niciun merit ca fiinţă umană”, povesteşte Stanley.

Stanley a început să frecventeze Al-Anon, apoi Familiile Anonime. Era pregătit să-şi accepte lipsa de putere şi faptul că viaţa sa îi scăpase de sub control. Era pregătit să se detaşeze şi să aibă grijă de el.

(Epilogul poveşti este acesta: John a mers la dezintoxicare, însă nu a avut rezultate. Mai târziu, după ce a făcut închisoare pentru vânzare de narcotice, a început adevărata recuperare. Acum e un om de afaceri de succes şi are o relaţie apropiată cu tatăl său. Stanley şi soţia sa au divorţat. Jeremy şi sora cea mare încă se tratează de codependenţă. Stanley a slăbit 45 kg, face sport regulat, se simte împăcat şi încrezător în viaţa sa şi are grijă de el zilnic.)

ALTE POVEŞTI DESPRE VIEŢI DEVENITE IMPOSIBILE

 

Însă eu nu am probleme aşa mari, aţi putea gândi. Răspunsul meu este: bine. Nu trebuie să ai necazuri foarte mari ca să recunoşti când viaţa ta a devenit imposibilă şi să începi să te tratezi de codependenţă. Multora dintre noi ne trebuie multă durere ca să fim gata pentru vindecare. Alţii nu au nevoie de un haos aşa de mare.

Mi-a şi-a dat seama în linişte că viaţa lui devenise imposibilă.

„Am venit acasă de la serviciu într-o noapte şi nu am mai putut să suport să stau în faţa televizorului cum făceam de obicei, holbându-mă la el şi evadând din propriul sine citind ziarul. Sora mea, care dintotdeauna a fost o psihotică borderline (la limită), m-a sunat. A început să vorbească în continuu dându-mi 15 motive diferite pentru care şi-a pierdut slujba. Era cam al 15-lea serviciu pe care-l pierdea. Şi mi-a trecut prin minte că fie aş fi continuat la nesfârşit viaţa mea aşa cum era, plictisit şi evadând cu ajutorul televizorului, sau aş fi putut să încep să fac ceva. Cineva îmi dăduse adresa unui grup 12 Paşi pentru adulţii care fuseseră copii de alcoolici. M-am ridicat, am închis televizorul şi m-am dus la o întâlnire. Eram pregătit să parcurg acest prim pas din pură plictiseală.”

Incapacitatea lui Karen de a scăpa de codependenţă a ieşit la iveală în timp ce se vindeca de dependenţa de droguri şi alcool.

„De 15 ani mă tratam de dependenţa de substanţe chimice. Am făcut tot ce-mi spusese toată lumea să fac. Mergeam la cinci şedinţe pe săptămână. Ajutam oamenii în mod constant, fie că ei voiau sau nu. însă în interior îmi era ruşine de propria-mi persoană la fel ca în ziua în care am fost trează. Nu dădeam doi bani pe mine. Nu puteam să le spun „nu” oamenilor, nu puteam să spun ce gândesc. Şi tot ceea ce făceam era în scopul de a-i face pe oameni ca mine – de la modul în care mă îmbrăcam, îmi pieptănam părul şi mă machiam, până la felul în care mă aşezam şi lucrurile pe care le făceam pentru alţii. Mă simţeam aşa de victimizată. Nu mă simţeam niciodată suficient de bună. Dacă refuzam ori aveam grijă de propria persoană, mă simţeam aşa de vinovată. Şi mă simţeam furioasă şi plină de resentimente pentru că zilele şi orele mele treceau făcând lucruri pentru alte persoane, lucruri pe care simţeam că trebuie să le fac, iar oamenii nu apreciau niciodată ce făceam pentru ei.”

„Mă simţeam rău, speram că dacă ajutam destui oameni, Dumnezeu o să înceapă să mă trateze bine. Atunci mi-am dat seama că trebuie să încep să mă port frumos cu mine însămi. Nu Dumnezeu mă punea să fac toate lucrurile astea. Nu Dumnezeu oprea lucrurile bune să se întâmple în viaţa mea, ci eu.”

„Ştiam că aveam nevoie, voiam şi meritam mai mult de la mine când eram trează decât când ofeream. Am ajuns să înţeleg că pentru a obţine „mai mult” trebuia să mă ocup de codependenţa mea. Era timpul.”

Citând-o pe autoarea Charlotte Kasl, Karen „dădea mai mult decât îşi permitea”; dădea altora şi nu ei însăşi – comportamentul unui codependent care în cele din urmă face ca viaţa sa să devină insuportabilă. Putem să dăruim părţin din noi mai mult decât ne permitem financiar sau emoţional. De câte ori dăruitul începe să fie compulsiv sau e indus de sentimentele de vină şi obligaţie sau ne lasă senzaţia că suntem victimizaţi, ne aflăm în pericol. Ne aflăm în pericol ori de câte ori ne simţim stingheriţi cu ceea ce facem pentru că contravine adevărului nostru şi a ceea ce vrem.

Oferind constant mai mult decât putem şi nestasifăcându-ne nevoile pe care le întâlnim într-o relaţie poate da naştere insuportabilului din viaţa noastră.

După ce a încheiat o relaţie şi a stat departe de relaţiile de iubire o perioadă, Martha l-a întâlnit pe Jack. El a vrăjit-o cu adevărat într-o seară în primele zile ale relaţiei lor când a condus-o la gară cu maşina şi i-a dus bajagele până la peron.

„Niciun bărbat nu făcuse aşa ceva pentru mine toată viaţa mea”, a spus ea. „A fost dragoste la prima vedere.”

Problemele au început subtil şi erau greu de identificat. Jack i-a spus la început că atunci când o să-l cunoască mai bine, nu o să-l mai placă. El avea dreptate.

„Voiam să-mi controleze opiniile şi gândirea”, a spus Martha. „Ori de câte ori dădeam glas unei păreri care era diferită de a lui, chiar dacă era despre o operă de artă, se certa cu mine până când capitulam şi-i dădeam dreptate.”

De câte ori era momentul să fie apropiaţi, Jack se retrăgea. Avea relaţii sexuale cu Martha, însă refuza să petreacă noaptea cu ea. Pleca perioade lungi de timp fără să se întâlnească cu ea, apoi stabilea o întâlnire şi în ultima clipă o anula.

Relaţia a evoluat în conversaţii lungi ţinute pe robotul telefonului fiecăruia.

„Prietenii mei îmi spuneau că această relaţie nu era potrivită”, a declarat Martha, „însă eu nu puteam să văd. Nu puteam să renunţ. Mă împotmolisem, eram captivă. Mi-a provocat multă durere. Stima de sine se micşorase. Plângeam mult şi aşteptam lângă telefon. Nu mai aveam încredere în mine.”

În cele din urmă Martha a început să participe la întâlnirile CoDA. După aceea a încheiat relaţia şi a început să aibă grijă de ea. Martha a descoperit că renunţând la autocontrol şi permiţând să fie victimizată a dus la o relaţie şi o viaţă insuportabilă. A căutat şi a schimbat motivele care au dus la acest lucru. (Şi noi vom face la fel capitolele cu Paşii 4 şi 5.)

VIEŢILE NOASTRE AU DEVENIT INSUPORTABILE

 

Codependenţa şi insuportabilitatea nu sunt întotdeauna un apanaj al dependenţilor şi alcoolicilor. Mulţi dintre noi descoperă că eforturile noastre de a controla comportamentul altcuiva se întinde dincolo de ţinerea în frâu a dependenţei unei persoane. Mulţi dintre noi sunt prinşi în gesturile publice şi făţişe de a controla multe persoane – ce fac, gândesc şi cum şi când se schimbă.

Mulţi dintre noi îin controlează pe ceilalţi şi când sunt bine avansaţi pe drumul vindecării. Am recunoscut că nevoia mea de control, sau de a avea grijă de altcineva, este instinctivă. Este prima reacţie faţă de oameni. Nu mai e la fel de evidentă cum era cândva, dar încă mai există.

Putem încerca să controlăm persoanele pe care le iubim, pentru care lucrăm, care lucrează pentru noi, prietenii, inamicii, rudele, copiii, vecinii şi chiar străinii.

Controlul şi grija faţă de altul nu funcţionează. Codependenţa nu e viabilă. Ne înnebuneşte. Ne face să simţim că oamenii şi circumstanţele ne înnebunesc. Vieţile ne scapă de sub control. Controlul şi grija faţă de altul fac ca vieţile noastre să devină insuportabile.

Iar noi nu vedem limpede ce se petrece în timpul când se petrece. E ca şi cum am fi în ceaţă.

Această dificultate de păstra limitele poate fi externă, internă sau ambele. Putem deveni aşa de captivaţi de alte persoane şi problemele lor, atât de concentraţi asupra lor şi să pierdem contactul cu noi, încât pierdem controlul asupra chestiunilor externe din viaţa noastră. Incapacitatea de a ne administra vieţile se poate furişa în relaţiile, spiritualitatea, sănătatea, slujba, activităţile recreative (sau lipsa lor), viaţa de acasă, implicarea în comunitate şi finanţele noastre.

Chestiunile interne – sentimentele, gândurile şi reacţiile faţă de alţii şi noi înşine – pot deveni şi ele imposibil de administrat. Depresia, frica, furia, tristeţea şi o rafală de gânduri haotice pot pune stăpânire pe noi. Sau suntem epuizaţi de gânduri legate de cealaltă persoană întrebându-ne ce simte că pierdem legătura cu noi înşine şi cu propriile gânduri şi sentimente.

Energia noastră mentală, mintea, intelectul nostru sunt într-o stare confuză, înceţoşate de negare, frică şi încercările de a-l controla pe celălalt. Sau s-ar putea să fim prinşi într-o torent de gânduri obsesive, ori să rămânem blocaţi în tipare de gândire negativă, tipare care sunt în detrimentul sănătăţii şi bunăstării noastre.

Ne neglijăm carierele şi darurile şi talentul creativ.

Chestiunile financiare pot atinge o stare inimaginabilă. S-ar putea să cheltuim mai mult decât avem ori să nu cheltuim niciun bănuţ şi să ducem o viaţă de privaţiuni atât de dură încât martirajul nostru să dea naştere unor sentimente continuue de victimizare. Le vom permite altora să ne victimizeze şi ne vom permite şi nouă înşine. Ne vom raporta fără să fie nevoie la alte persoane şi la comportamentul lor nepotrivit, abuziv sau lipsit de control. S-ar putea să ne simţim victimizaţi de incapacitatea noastră de stabili nişte limite pe care trebuie să le trasăm.

Comportamentul nostru s-ar putea să ne scape de sub control. Acţiunile prin care-l controlăm pe celălalt poate fi atât de nebuneşti ca ale persoanei pe care încercăm s-o controlăm.

Ne vom simţi constrânşi să avem grijă de alţii într-o manieră care le diminuează capacitatea de a-şi asuma singuri responsabilitatea. Când facem acest lucru deschis, asumându-ne responsabilitatea pentru consecinţele acţiunilor altei persoane dependente, ne simţim furioşi şi folosiţi. Când suntem îngrijitori camuflaţi care merg prin viaţă simţindu-se responsabili pentru sentimentele şi nevoile altora, neglijăm propriile sentimente şi nevoi.

Dacă nu spunem „nu”, dacă nu spunem ce avem de spus, dacă nu ţinem legătura cu ceea ce vrem şi avem nevoie, dacă nu ne trăim vieţile proprii, vom fi incapabili să mai avem stăpânire asupra vieţii.

Putem să devenim atât de stăpâniţi de aşteptările şi dorinţele altora că ne vom simţi ca nişte marionete mânuite de altcineva fără să avem viaţa noastră proprie.

Unii dintre noi suntem captivi în nişte relaţii nesănătoase, incapabili să ne eliberăm. Alţii se izolează, îngroziţi de a mai risca să se implice în relaţiile umane pentru că se simt incapabili să aibă grijă de ei în aceste relaţii şi se tem foarte mult să nu fie dezamăgiţi sau răniţi din nou.

Dacă nu vă trataţi de codependenţă mult timp, rezultatele pot fi grave, chiar mortale. E posibil să folosim alcool sau droguri ca să punem capăt durerii. S-ar putea să fim prinse în alte acţiuni compulsive. Putem să dobândim boli trupeşti din cauza stresului şi pentru că nu ştim să ne stăpânim emoţiile. Ne gândim la suicid şi unori şi încercăm să ne sinucidem.

Sau devenim nefericiţi în ultimă fază, îndurăm viaţa, ne târâm prin ea aşteptându-ne recompensa în Rai, fără să şti că în fiecare zi în care suntem vii e o recompensă, ca şi faptul că ne trăim vieţile.

Incapacitatea de a ne descurca se poate furişa şi în recuperare, indiferent de cât timp se află în desfăşurare. Se întâmplă de câte ori încercăm să controlăm un lucru pe care nu-l putem controla, ori când îi permitem fricii şi panicii să ne controleze; sau când dăm voie aşteptărilor, cererilor, programelor, problemelor şi dependenţelor altor persoane să pună stăpânire pe noi.

Se întâmplă când neglijăm propria responsabilitate de a avea grijă de noi cu iubire, când încercăm să ne exercităm puterea acolo unde nu o avem, apoi încercăm cu ferocitate, chiar dacă ceea ce am făcut nu dă niciun rezultat. Ori de câte ori încercăm să ne folosim puterea acolo unde nu o avem, ne pierdem puterea noastră personală. Adevărata noastră putere este să gândim, să simţim, să facem alegeri, să ne trăim vieţile şi să avem grijă de noi.

Viaţa insuportabilă apare când nu mai suntem proprietarii puterii noastre şi începem să credem că nu mai putem alege cum să reacţionăm, indiferent de ce face sau nu o altă persoană.

Poate că relaţia cea mai afectată de încercările noastre de a controla şi schimba ceea ce nu putem este relaţia cu noi înşine. Suntem frustraţi, nedumeriţi, deseori cufundaţi în negativ, ură de sine, represiune şi depresie. Încetăm să ne mai iubim şi să avem grijă de noi pentru că ne-a păsat de alţii prea mult sau în moduri în care nu au fost potrivite pentru aceştia, pentru noi sau pentru binele relaţiei.

Dezvoltăm un tipar de viaţă de auto-neglijenţă. Dacă se întâmplă asta, acum putem să învăţăm cum să avem grijă de noi într-o manieră blândă şi iubitoare care ne hrăneşte sufletul şi face ca viaţa să merite trăită.

Mulţi dintre noi manifestă definiţii noi de viaţă insuportabilă după ce programul de recuperare a început de o perioadă de timp. Începem să aşteptăm mai mult de la viaţa noastră.

Când îmi pierd pacea şi serenitatea, când devin extrem de înspăimântată, panicată, vinovată sau ruşinată, îmi consider viaţa insuportabilă.. Când nu mai sunt în stare să-mi ţin sentimentele în frâu, când nu mai am grijă de mine, când nu mă mai ascult, când sunt prinsă în încercarea de a controla evenimentele şi oamenii, îmi consider viaţa insuportabilă. Soluţia este întoarcerea la Pasul 1.

Mare parte din ceea ce noi numim codependenţă sunt doar încercări umane de a evita, nega, sau abate durerea. Parcurgerea acestui Pas înseamnă că suntem pregătiţi să facem faţă şi să ne simţim durerea. Fiţi blânzi cu voi şi cu alţii pe măsură ce treceţi de la starea de negare la cea de acceptare generată de acest Pas.

RĂDĂCINILE CONTROLULUI

 

Ideea că deţinem putere asupra altor persoane este o idee puternică – o iluzie distructivă pe care mulţi dintre noi au deprins-o în copilărie.

Ascultaţi cum o parte din cei aflaţi în procesul de vindecare au fost instruiţi să creadă că deţin controlul asupra altora.

„Când eram la liceu, mama şi-a luat obiceiul de a încerca să se omoare”, spune Marcia, o femeie matură care se vindecă de codependenţă. „Tot încerca să se sinucidă cu gazul de la aragaz. Îmi era frică pentru ea. La şcoală o sunam zilnic în pauze. Când nu răspundea la telefon, ştiam că iarăşi încearcă. Alergam acasă, închideam arazagul, aeriseam casa, o puneam pe mama în pat şi goneam înapoi la şcoală.”

„La o vârstă fragedă am învăţat că aveam o putere enormă asupra oamenilor. Am învăţat că aveam putere asupra vieţii şi morţii mamei mele.”

Un alt aspect al acestei poveşti este că mama Marciei considera şi ea că avea putere asupra vieţii Marciei. Când Marcia avea 16 ani, mama ei şi-a parcat maşina pe calea ferată în dimineaţa din duminica Paştelui. Apoi a aşteptat ca trenul să o lovească, ceea ce s-a şi întâmplat.

Mama Marciei a scăpat doar cu câteva tăieturi şi julituri, însă a fost închisă timp de patru ani într-o clinică de boli mintale din pricina acestei încercări de suicid. Când mama Marciei se afla în sanatoriu, i-a spus Marciei că voia ca fata ei să aibă o viaţă mai bună, aşa că a trimis-o în alt oraş ca să trăiască cu unchiul Charly.

„Mai trâziu, când eram la colegiu, mama a ieşit din sanatoriu. Mi-a spus că niciodată nu a avut de gând să trăiesc cu unchiul Charly; voise să locuiesc cu vărul ei, Charly. Am râs de această ironie a sorţii: aproape te sinucizi pentru ca fiica ta să aibă o viaţă mai bună, apoi aflii că a fost trimisă la alt Charly şi din această pricină a avut o viaţă groaznică”, ne-a spus Marcia.

Unii dintre noi au fost crescuţi cu iluzii mai subtile, dar la fel de puternice, despre control.

„De când eram copil, în jur de 3 ani, mama mi-a răsădit ideea că o făceam nefericită”, ne povesteşte Jackie. „Am crescut crezând sincer că deţineam această putere asupra ei. credeam şi că am puterea de a o face fericită. Şi aşa mi-am petrecut viaţa alterând între aceste două idei: mă comportam în aşa fel încât să o fac nefericită sau mă dădeam peste cap ca să o bucur, fapt pe care nu l-am reuşit niciodată. Mă simţeam vinovată, captivă şi sclava celor două idei.”

„Adult fiind, am trăit cu această credinţă ani de zile. Şi nu era doar despre mama mea. Se răspândea asupra fiecărei persoane cu care intram în contact. Credeam cu adevărat că am puterea să-i fac pe oameni nefericiţi, ori fericiţi, să-i fac să simtă. Era o responsabilitate uriaşă, eronată şi m-a făcut să merg pe jar şi să mă simt ca o nebună toată tinereţea mea, până când am început să mă tratez de codependenţă. Mă dădeam peste cap ca să controlez modul în care alţii simţeau sau să evit să-i fac să se simtă într-un anume fel. Ajunsesem să urăsc să mă aflu în prezenţa oamenilor, căci a le controla sentimentele era o meserie atât de grea şi obositoare. Nu puteam să mă relaxez şi să mă bucur că sunt cu alte persoane. Energia mea era în afară, încercând să-i fac să simtă şi să-i controlez. Iar eu pierdusem legătura cu ceea ce simţeam eu.”

„Nu am ştiut că era ceva normal să ai sentimente”, spune Jackie.

Mulţi dintre noi au crescut crezând că nu e bine să ai sentimente. Asta făcea parte din controlul despre care fusesem învăţaţi – reprimarea emoţiilor. Acum învăţăm că orice încercăm să controlăm ne controlează pe noi mai apoi. Dacă încercăm să ne controlăm sentimentele într-un mod nesănătos – mulţi dintre noi au fost învăţaţi astfel şi am învăţat cum să procedăm ca să supravieţuim – sentimentele noastre va prelua controlul asupra noastră şi ne vor face viaţa insuportabilă.

„Când am fost suficient de mare să ascult, mi s-a spus să nu simt”, declară Jackie. „Nu a trecut mult timp până am început să îmi spun asta. Mi s-a spus să stau dreaptă, în picioare şi să-mi ignor sentimentele. De fapt, acest sfat mi-a fost de ajutor. Am trăit într-un mediu rece, steril. Nu am primit mângăieri şi prea puţină iubire. Din momentul în care m-am născut, persoanele la care mă aşteptam să mă iubească m-au dezamăgit. Nu mi s-a spus că sunt frumoasă. nu mi s-a permis să îmi fie frică, să fiu furioasă şi, bineînţeles, nu am simţit bucuria. Mi s-a spus să fiu mai mult, mai bună, să îmi dau mai mult silinţa şi să fiu mai puternică. Să deţin controlul.”

„Am învăţat că nicio situaţie nu merita să te laşi doborât sau copleşit de sentimente. Sentimentele erau o pierdere de timp, o copilărie, o faţetă slabă, umană şi inutilă. Nesimţind nimic am supravieţuit în această familie. Am supravieţuit vieţii. Şi, pe scurt, am învăţat să mă tratez şi eu aşa cum fusesem tratată de alţii – să mă neglijez, să mă evit, să mă critic, să îmi diminuez importanţa şi să mă dojenesc pentru că aveam sentimente şi nevoi, pentru că eram umană. ”

„Zăvorând această latură a mea m-a făcut puternică, mai puternică decât am ştiut. M-a ajutat să îndur şi să supravieţuiesc faptului că nevoile mele nu erau satisfăcute. Însă sentimentele, nevoile şi umanitatea mea m-au prins din urmă. Această parte din mine a refuzat să mai fie ignorată.”

„Acum sunt în procesul de vindecare de ceva vreme. Când mă uit înapoi, văd că deşi nu mi-am lăsat sentimentele să fie trăite – pentru că nu le simţeam – ele şi nevoile mele nesatisfăcute mă controlează. Ele mă ghidează, ele mă propulsează. Trăiam în frică şi răspunsul meu la această frică era să încerc să-i controlez pe toţi şi pe toate în jurul meu.”

Frica este curentul subteran, forţa, pentru mare parte din ce facem şi pe care o numim control – controlul altora, al nostru, al situaţiilor, circumstanţelor şi timpilor.

„În anul care a trecut frecventând CoDA”, spune Jane, „am ajuns să văd cât de îngrozită am fost toată viaţa mea. Toţi aceşti ani am trăit prin intermediul fricii.”

Uneori frica este exprimată ca furie.

„Am fost singur, mare parte a vieţii mele fără să am contact cu oamenii”, spune Brad, al cărui tată este alcoolic. „Întotdeauna am fost singur, stresat, cu nervii întinşi la maximum. Nu puteam să fac o relaţie să meargă. Cred că mai toată viaţa mea am fost furios până să încep să mă vindec. Furia era sursa mea de energie în viaţă. Nu mă înfuriam. Însă era un curent care curgea prin viaţa mea.”

Pentru mulţi acest curent subteran se transformă în panică, uneori în teroare – faţă de viaţă, oameni, circumstanţe, faţă de noi înşine şi sentimentele noastre. Nu ştim cum să ne relaxăm şi să ne detaşăm. Unii dintre noi nu sunt conştienţi de câtă teamă ne este. Acum văd ce teamă mi-a fost mare parte a copilăriei şi a vieţii de adult. Atunci nu vedeam şi nici nu simţeam, însă mi-a controlat mare parte a acţiunilor mele.

Ceea ce făceam era să mă concentrez asupra altora: să îi îngrijesc, să îi controlez şi să devin obsedată de ei. Nu am avut grijă de mine cu iubire.

Pasul 1 ne permite să ne relaxăm, să încetăm să mai controlăm, să ne înfruntăm frica şi să avem grijă de noi.

Faptul că nu putem să avem grijă de noi în relaţiile cu alte persoane le va oferi controlul asupra noastră. Aşa cum mulţi dintre noi au învăţat bine cum să încercăm să-i controlăm pe alţii, aşa am învăţat şi cum să le dăm voie să ne controleze.

„Am fost crescută cu credinţa că voi fi ucisă dacă voi spune nu”, a spus Marcia, care a vorbit mai înainte despre cum şi-a salvat mama de la tentativele de suicid. „Am fost crescută catolică. Am fost învăţată să-mi onorez tatăl şi mama. Mi s-a indus o frică considerabilă legat de ideea de a spune nu cuiva. De la televizor am învăţat că îi urmezi pe oameni şi faci lucruri pentru ei. Am învăţat conceptul „iubeşte-ţi aproapele şi uită de tine”. Am învăţat că dacă făceam ceea ce se aştepta de la mine, voi fi iubită şi se va avea grijă de mine.”

Sherri explică versiunea ei de codependenţă: „Cred că mare parte din ceea ce eu numesc codependenţă în viaţa mea este rezultatul a faptului că sunt înspăimântată, captivă şi blocată în realţii pentru că nu ştiu cum să am grijă de mine în raport cu ceilalţi.”

Când îi iubim pe alţii prea mult, când vrem cu disperare şi avem nevoie de ceea ce ei au – fie că e vorba de acceptare, aprobare, iubire sau prietenie – ne pierdem capacitatea de a avea grijă de noi în raport cu noi, de frică că s-ar putea să nu primim ce ne trebuie. Sperăm că dacă ţinem lucrurile la locul lor cu puterea voinţei, în cele din urmă ne vom afla în siguranţă şi vom obţine ce ne trebuie.

Nu vom obţine.

Aceste idei sunt iluzii. Nu suntem imperfecţi. Mulţi dintre noi au făcut pur şi simplu ceea ce am fost învăţaţi, uneori de la o vârstă fragedă: să ne protejăm încercând să-i controlăm pe alţii sau dându-le voie altora să ne controleze. Am crescut devenind adulţi care au grijă şi controlează pe alţii, pierzând legătura cu adevăratul şi corespunzătorul ţel: de a ne iubi şi a ne accepta şi de a avea încredere în cursul vieţii şi în bunătate.

Creştem adoptând un comportament codependent.

S-ar putea să fie normal să vrem să controlăm oameni, evenimente şi să ne diminuăm pierderile, însă nu este şi sănătos. Nu e bine pentru noi, nu e bine nici pentru alţii.

Şi s-ar putea să fim atât de deconectaţi de la propria persoană că abia ne dăm seama până când viaţa începe să se prăbuşească în jurul nostru. Vieţile noastre devin greu de administrat.

Pasul 1 ne dă permisiunea să nu mai controlăm şi să avem grijă de alţii, dar şi să începem să avem grijă de noi înşine.

„Eram furioasă când am început să merg la Al-Anon şi oamenii îmi spuneau că trebuie să încep să am grijă de mine”, spune Joannie. „Avusesem grijă de mine şi de toată lumea din jurul meu toată viaţa mea!”

Aceasta nu e genul de îngrijire personală despre care vorbim în vindecare. Acest tip de auto-îngrijire care însoţeşte vindecarea şi aceşti Paşi este mai blândă, mai iubitoare, mai eliberatoare şi mai concentrată pe propriile noastre responsabilităţi. Este o auto-îngrijire vindecătoare, întineritoare, reînnoitoare, în care există loc pentru sentimente, nevoi, dorinţe, vrerei, scopuri, planuri şi propriile noastre vieţi – vieţi cu sensuri şi obiective care au sens.

ACCEPTAREA LIPSEI DE PUTERE

 

Unora dintre noi le este uşor să accepte premiza că în acest Pas suntem lipsiţi de putere asupra celorlalţi. Până când vom ajunge la acest Pas, suntem gata să renunţăm şi să ne apucăm de treabă. Alţii se chinuiesc să accepte lipsa de putere.

Eu iubesc acest Pas. Însă urăsc că nu pot controla. Urăsc să fiu vulnerabilă şi neajutorată. Nu-mi place să mă simt stingherită sau să simt durere emoţională. Mi se face rău că trebuie să mă detaşez şi să mă predau. Însă iubirea din acest Pas apare când recunosc adevărul. Nu deţin puterea asupra multor lucruri în viaţă şi când încerc să o deţin, nu am nicio putere, înnebunesc, nu-i pot controla pe alţii, indiferent de cât aş vrea, oricât de mult m-aş gândi că ştiu ce e mai bine pentru ei.

Nu pot să controlez ce fac alţii, gândesc sau simt, indiferent cum aleg aceştia să interacţioneze cu mine, indiferent când ei aleg să crească sau să se schimbe şi indiferent când aceştia aleg să se recupereze din dependenţa lor.

Uneori nu mă pot controla nici pe mine.

Nu am nicio putere asupra rămăşiţelor de sentimente şi credinţele negative pe care le-am acumulat, asupra proprie persoane şi dependenţelor altor persoane, inclusiv dependenţa de alcool şi de nefericire. Nu-mi pot controla copiii sau copiii altora. Nu am nicio putere asupra rezultatelor, a vieţii, a circumstanţelor, a evenimentelor. Nu pot controla cursul relaţiilor. Nu pot să controlez sincronizarea.

Dumnezeule, mi-aş dori să pot controla sincronizarea.

Dar nu pot.

Când încerc să mă controlez represându-mi cu rigiditate gândurile şi sentimentele, mă pierd pe mine. Mă adâncesc şi mai mult în groapa din mine şi în mlaştina codependenţei.

Când încerc să-i controlez pe alţii, îi înnebunesc şi pe ei şi pe mine. Când încerc să controlez dependenţa, dependenţa mă controlează pe mine. Când încerc să controlez ce gândesc alţii despre mine, mă transform într-o marionetă trasă de sfori. Acţiunea de a controla mă înnebuneşte şi pe mine şi pe alţii. Orice lucru pe care-l încerc să-l influenţez mă pune sub control. Mă pierd pe mine. Pierd contactul cu sine.

Şi alte persoane se înfurie pe mine şi dau înapoi.

Când încerc să controlez situaţii şi circumstanţe, setez blocaje faţă de evenimentele care înaintează. Când îmi irosesc timpul şi energia încercând să am putere când nu am niciuna, îmi pierd abilitatea de a-mi trăi propria viaţă.

Acţiunea de a controla setează o energie caracteristică. Oamenii simt asta – chiar dacă doar te gândeşti la asta fără să acţionezi. Oamenii reacţionează la această energie – uneori făcând deliberat ceea ce încercăm să-i împiedicăm pe alţii să nu facă, sau nefăcând ceea ce încercăm pe alţii să facă. Este o energie controlată de către frică.

E natural să vrei să-i controlezi pe alţii, mai ales când aceştia îşi fac rău singuri ori nouă, sau când lucrurile nu merg după cum ne place nouă. Însă nu e treaba noastră să avem grijă de alţii – să avem grijă de sentimentele, gândurile, deciziile maturizarea şi responsabilităţile lor. Treaba noastră este să facem aceste lucruri pentru noi.

Pasul 1 nu implică lipsa de responsabilitate sau neajutorarea. Nu spunem: „Nu pot să îmi dau ajutor din pricina a ceea ce alţii îmi fac sau mi-au făcut.” Spunem contrariul: că suntem responsabili pentru noi şi pentru treburile noastre. Ceilalţi sunt responsabili pentru ei şi pentru treburile lor – fie că ne place sau nu cum se descurcă cu ele.

Suntem responsabili pentru noi înşine, pentru direcţionarea energiei vieţii noastre către calea noastră, pentru crearea unui întreg, desăvârşindu-ne viaţa pentru noi înşine.

Suntem responsabili să punem capăt durerii, să ne înfruntăm şi rezolvăm temerile, spunând nu, oferindu-ne ce ne trebuie, stabilind graniţele pe care trebuie să le stabilim şi făcând alegeri şi decizii pe care trebuie să le facem ca să avem grijă de noi – în orice situaţie sau circumstanţă.

Nu suntem victime.

Când acceptăm că nu avem putere, vom dobândi puterea de a avea grijă de noi. când vom începe să avem grijă de noi, vom începe să ne trăim vieţile şi tot ceea ce ne este menit să vină la noi va fi al nostru. Când vom înceta să-i controlăm pe alţii, putem să le dăm voie şi să avem încredere în ei să-şi trăiască vieţile.

Acest Pas ne aduce cu picioarele pe pământ în realitate şi în noi înşine. Şi vom descoperi că locul nostru în această lume este un loc bun. În cele din urmă, vom deveni recunoscători pentru felul în care lucrurile au evoluat pentru că e mai bine decât am fi putut realiza noi cu comportamentul nostru dominant.

Suntem cu mult mai lipsiţi de putere asupra altora decât ne-a învăţat cineva. Acceptând acest lucru înseamnă că sunt liberi să deţinem adevărata noastră putere în viaţă, care este mult mai mare decât ne-a spus cineva vreodată. Avem putere să gândim, să simţim, să ne rezolvăm problemele, să stabilim limite, să stabilim şi să ne îndeplinim obiectivele, să creăm, să vindecăm, să avem grijă de noi şi să ne iubim necondiţionat, la fel să-i iubim şi pe cei din preajma noastră.

Asupra cui nu deţin controlul? Aproape asupra a tot ceea ce vreau să controlez.

PASUL DETAŞĂRII

 

Pasul 1 este Pasul care ne ajută să începem să ne detaşăm – un concept al vindecării care înseamnă că ne eliberăm şi ne detaşăm de alţii – cu iubire, ori de câte ori e posibil.

Acest Pas ne ajută să începem identificarea modului corect şi abuziv al puterii voinţei. Începem să simţim în loc să fugim de emoţiile noastre. Identificăm modul în care ne-am neglijat ca să putem să ne iubim mai bine în orice împrejurare.

Este primul pas către ieşirea din ipostaza de victime – ale altora, ale noastre, ale vieţii.

Acesta este Pasul Detaşării.

Acest Pas este despre graniţe. Vom descoperi limitele şi măsura propriului sine şi ale responsabilităţilor noastre. Învăţăm să identificăm ce putem şi ce nu să facem. Învăţăm să identificăm când încercăm să facem imposibilul sau încercăm să facem ce nu e treaba noastră.

Apoi încetăm să mai facem imposibilul şi ne concentrăm atenţia pe ceea ce e posibil – să ne trăim vieţile, să avem grijă de noi, să simţim şi să răspundem aşa cum trebuie sentimentelor noastre. Putem să ne iubim şi pe noi şi pe alţii fără să simţim nevoia covârşitoare de a-i controla şi manipula şi pe ei şi situaţiile după bunul nostru plac.

Deseori, acest Pas ne pune în legătură cu sentimentele noastre – sentimentul de frică, durere sau ruşine. Ne pune în contact cu suferinţa. La început acest Pas pare întunecos şi înfricoşător. Nu trebuie, nu pentru mult timp. Ne redă lipsiţi de putere faţă de ceea ce nu putem să controlăm, aşa încât să ne reîmprospătăm forţele. Odată ce acceptăm orice pierdere sau zonă a lipsei de putere cu care ne confruntăm, suntem liberi să simţim şi să ne descurcăm cu sentimentele noastre, apoi să ne vedem mai departe de viaţă.

Vom parcurge acest Pas când suntem pregătiţi. Când suntem istoviţi, când ne-am exercitat toate încercările ca să administrăm şi să controlăm situaţia, când am obosit să ne simţim nebuni şi să ducem lupte pe care nu putem să le câştigăm, ne vom preda. Când va veni timpul, acest Pas ne va găsi şi îşi va face treaba.

Să-l lăsăm. Să-l lăsăm să ne ducă acasă. Să-l lăsăm să ia povara controlului şi senzaţiei că suntem responsabili pentru alţii din spatele nostru. Să lăsăm pacea, uşurarea şi mângâierea acestui Pas să ne înghită.

Să ne detaşăm. Să ne detaşăm de frică, de nevoia de a controla. Să ne concentrăm asupra noastră şi să ne dăm voie să fim. Nu vă mai daţi atât silinţa şi nu mai faceţi atât de multe când acest lucru nu funcţionează.

Iubiţi-vă şi acceptaţi-vă aşa cum sunteţi indiferent de circumstanţele prezente. Răspunsul va veni. Soluţia va veni. Însă nu pentru că ne străduim din greu.

Răspunsul va veni din detaşare.

Nu avem nicio putere asupra altora, iar vieţile noastre au devenit insuportabile. Şi pentru moment asta e tot ce ne trebuie. Aceştia suntem şi e destul de bine.

Devenim sensibili faţă de sentimentele de lipsă de putere şi incapacitate de a ne administra viaţa. Devenim sensibili faţă de cum ne simţim la nivelele mai subtile.

Parcurgeţi acest Pas la începutul vindecării. Apoi parcurgeţi-l iarăşi dacă e nevoie. Parcurgeţi-l ori de câte ori nebuniile codependenţei se instalează. Parcurgeţi-l ori de câte ori credeţi că lucrurile vă scapă de sub control şi vieţile noastre sunt o greşeală; când descoperiţi că aveţi grijă de alţii şi vă întrebaţi dacă aveţi dreptul să aveţi grijă de voi înşivă; când începeţi să vă ignoraţi sentimentele; când începeţi să deveniţi obsedaţi de alţii sau să vă îngrijoraţi în legătură cu viitorul vostru sau al altora; când începeţi să credeţi că alţii vă controlează fericirea.

Să-l parcurgem când ne neglijăm pe noi.

Să-l parcurgem când ne împotmolim.

Când nu ştim ce să facem în continuare, putem să parcurgem acest Pas.

Să ne gândim la el. Să ne scufundăm în el. Să-l lăsăm să ne definească şi circumstanţele prezente şi trecute. Să-l lăsăm să vindece, să ne ajute şi să ne mângâie. Întotdeauna ne aduce acasă – la noi înşine, la realitate şi la stăpânirea lecţiei spirituale din situaţia actuală.

Primul cuvânt al acestui Pas 1 este noi. Acceptarea de sine, bazată pe simpla definiţie a sinelui, ne face să ne simţim bine. Nu suntem singuri, nu mai suntem singuri. Mulţi dintre noi practică acest Pas zilnic. Mulţi dintre noi împart aceiaşi problemă. S-ar putea să ne fi simţit singuri, însă nu suntem unici în durere sau în dilema noastră. Nici nu suntem izolaţi când trebuie să găsim soluţia. Există putere în comunitatea celor care se vindecă, putere în parcurgerea acestui Pas în intimitatea locuinţelor noastre şi în grup cu alţii. Ne reunim în acest Pas, în ipostază de „noi”, făcându-ne cunoscută problema şi soluţia noastră comună. Faptul că o împărţim cu comunitatea, face problema mai mică, iar soluţia mai iminentă.

Există un loc unde ajung în relaţiile mele cu oamenii şi viaţa care este întunecos şi ineficient. E un loc dominat de frică şi dorinţa instinctivă de a controla.

Eu am făcut-o făţiş – am încercat să controlez dependenţa unui alcoolic concentrându-mi viaţa în jurul acelei persoane.

Am făcut-o în tăcere – am încercat să-mi controlez şi să-mi reprim sentimentele încercând să controlez o situaţie particulară, zăvorându-mă în mine de abia dacă mai existam, repetând fără succes aceleaşi acţiuni de rezolvare a unei probleme sau pretinzând că o anumită problemă nu există. Ajung în acel loc întunecos unde permit altora să mă controleze sau unde dau voie credinţelor negative sau sentimente nesoluţionate din trecutul meu să mă controleze.

Ajung în acel loc în care nu fac ce trebuie să fac ca să am grijă de mine în relaţiile cu oamenii pentru că mă tem să procedez aşa.

Acest Pas mă scoate din acel loc întunecos. Mă ajută să-mi amintesc cine sunt. Nu-i pot controla pe alţii şi înnebunesc când încerc să fac asta. Nu trebuie să-i controlez pe alţii. Nu trebuie să am grijă de ei. Nu trebuie să controlez viaţa sau situaţiile, ca viaţa să funcţioneze.

Acum eşti în siguranţă să crezi, să te detaşezi. Pot să mă accept, problemele, situaţia actuală şi incapacitatea de a-mi administra viaţa. Pot să mă detaşez pentru că dacă mă agăţ prea tare nu obţin niciun rezultat. Pot să mă relaxez şi să fiu eu însămi. Şi pot să iubesc, să accept şi să am grijă de mine.

Prima oară când am parcurs acest Pas privind problemele mele de codependenţă, când m-a învăluit de la cap înspre suflet, mi-a adus libertate şi darul detaşării. Pentru prima oară am înţeles, în inima mea, că nu pot controla pe nimeni. Acest Pas mi-a adus eliberare şi abilitatea de a începe să am grijă mai ales de chestiunile ce privesc viaţa mea.

Acest Pas îmi aduce în continuare eliberare de fiecare dată când îl parcurg.

Acest Pas ne dă permisiunea să fim cine suntem. Acesta este Pasul când ne acceptăm pe noi înşine, lipsa noastră de putere şi circumstanţele noastre actuale, în pace, cu graţie şi credem că toate acestea sunt şi vor fi bine.

Ne predăm. Apoi privim cum ordinea se instalează în viaţa noastră.

Acest Pas ne duce într-un loc sigur, un loc confortabil. Haideţi să mergem acolo de câte ori avem nevoie. Putem să facem schimb între vieţile bazate pe frică, control şi ruşine cu nişte vieţi posibile.

Fiecare Pas îşi face treaba în viaţa noastră. Fiecare Pas e important.

Lucrarea, vindecarea încep cu Primul.

ACTIVITĂŢI

 

  1. Ai încercat să-ţi exerciţi puterea sau influenţa unde, în realitate, nu aveai deloc? Ai încercat să controlezi pe cineva sau ceva, din ce în ce mai mai mult cu rezultate din ce în ce mai puţin benefice?
  2. Cine sau ce în viaţa în viaţa voastră vă face să vă ieşiţi din minţi şi vă provoacă stres? De cine te simţi victimizat? Pe cine simţiţi că vă controlează acum, inclusiv emoţiile, ori altă zonă a vieţii voastre? De ce situaţii, sentimente sau realităţi aţi fugit, le-aţi negat sau evitat?
  3. Ce ar trebui să înfruntaţi în vieţile voastre dacă aţi încerca să nu mai controlaţi pe cineva sau ceva? Ce s-ar putea întâmpla dacă aţi permite cuiva sau ceva să vă controleze?
  4. Care sunt laturile din viaţa voastră care sunt un haos? Care este starea dumneavoastră actuală privind aceste laturi: emoţii, finanţe, spiritualitate, sănătate fizică, carieră? Ce faceţi de plăcere, din amuzament sau din bucurie?
  5. Care-i starea actuală a relaţiilor voastre cu familia, prietenii, colegii de serviciu? Aveţii relaţii cu ei sau vă simţiţi singuri şi izolaţi?
  6. Vă simţiţi mintea clară şi consistentă? Pe cine consideraţi responsabil pentru emoţiile, finanţele şi sănătatea voastră? Pe cine consideraţi responsabil pentru starea relaţiilor voastre?
  7. Ce lucru faceţi în viaţă în legătură cu care aveţi resentimente? Ce simţiţi că trebuie să faceţi dar nu vreţi? În care domenii ale vieţii voastre simţiţi că nu aveţi nicio alegere şi opţiune? Cine sau ce vă ţine captiv? Cui vreţi cel mai mult să-i spuneţi ceva? De ce simţiţi că nu puteţi să-i spuneţi?
  8. Care incident anume v-a împins să începeţi să frecventaţi un grup 12 Paşi? Dacă-l frecventaţi de ceva timp, ce va da bătaie de cap cel mai recent? Cine sau ce vă îngrijorează cel mai mult? Când a fost ultima oară când aţi făcut un lucru cu iubire şi de folos pentru voi? Există cineva în viaţa voastră care simţiţi că vă face nefericiţi? Simţiţi că dacă el sau ea s-ar comporta diferit, aţi fi fericiţi?

„Pasul doi este preferatul meu, datorită clauzei sincerităţii. Când m-am întrebat de existenţa sau implicarea lui Dumnezeu, acest Pas m-a convins că există Graţia Divină.” – Jack W.

PASUL DOI

“SUNTEM CHEMAŢI SĂ CREDEM CĂ O PUTERE SUPERIOARĂ NOUĂ NE POATE REDA SĂNĂTATEA (MENTALĂ).” — Pasul doi al CoDA

Iubesc Pasul doi. Când mi-am început recuperarea din codependenţă eram distrusă de comportamentul celor din jurul meu. Îmi abandonasem propria viaţă şi pe mine însămi. Lucrurile pe care le-am făcut pentru a-i face pe oameni „să vadă lumina” erau nebuneşti (nesănătoase). Îmi pierdusem controlul.

După ce m-am predat după primul Pas, acceptând şi admiţându-mi neputinţa de a-mi conduce viaţa mea şi pe a altora, Pasul doi mi-a a dus speranţa pierdută.

Acum, după ce m-am descoperit puţin, totuşi îmi place acest pas. În acele zile când am uitat ce ştiam despre recuperare (restaurare), când mintea se zbuciuma, când a revenit ruşinea, când mânia, resentimentele şi toate vechile mesaje au revenit şi mă controlau, când am uitat că este în regulă să-mi recunosc puterea, când m-am panicat sau am devenit temătoare, când am început să privesc obsesiv pe alţii pentru a mă face să simt sau să trăiesc, am ştiut ce să fac.

M-am întors la Pasul unu să îmi găsesc direcţia şi să îmi reamintesc cine sunt. Apoi am mers la Pasul doi pentru a deveni tot ceea ce sunt capabilă să devin.

Pasul doi ne pune pe drum – un drum nou – un curs care are mai multă putere şi direcţie decât am avea noi singuri. Este un Pas de tranziţie. Ne duce din locul în care suntem, acolo unde vrem să ajungem.

Tot ceea ce ni se cere acum este să credem. De fapt, tot ceea ce avem de făcut este „să devenim şi să credem”. Vom face asta prin deschiderea minţii şi a inimii noastre şi „conectându-ne” cu alţi oameni care s-au recuperat.

REFACEREA SPRE SĂNĂTATE

Sarah este o femeie provocatoare care se îmbracă strident şi vorbeşte cu un puternic accent de pe coasta de Est. Acum şase ani viaţa şi relaţiile sale erau ieşite de sub control. Astăzi are o relaţie bună cu sine şi este director al programului de tratare a codependenţei.

Sarah şi-a început călătoria acum 16 ani prin frecventarea programului celor 12 Paşi de laPersoanele dependente de mancare Anonimi. Şi deşi ea lucra din”greu”la programul de recuperare, ceva lipsea din viaţa ei.

„Am venit aici ca dependent de mancare şi apoi cădeam în anorexie, apoi iar în bulimie. Am devenit dependentă de sex, de relaţii şi de medicamente.”

„Am pierdut greutatea în exces. Arătam bine. Dar mă simţeam goală, aşa cum mă simţeam de multe ori înainte. Credeam că „goliciunea” interioară avea legătură cu lucruri dinafara mea. Soţul meu era alcoolic. Prietenii mei de la Dependentii de mancare Anonimi mi-au spus că aveam ce e mai bun din ambele lumi: eram căsătorită şi de asemenea, afară, aveam o legături amoroase cu bărbaţi vulnerabili, din program. Mă simţeam golită, singură, ruşinată şi vinovată. Dar atunci nu ştiam ce erau ruşinea şi vina. Acum le numesc „gaură în complexul sufletului”, povesteşte Sarah.

Şapte ani mai târziu apare prima cădere din viaţa lui Sarah. Şi-a dus mama la o casă de îngrijire a bolnavilor şi se pregătea să îi ceară divorţul soţului, pentru că ea avea o legătură extraconjgală. În noaptea în care se pregătea să ceară divorţul, a avut un atac de cord pe ringul de dans. I-a promis lui Dumnezeu că dacă o va ajuta să treacă peste asta, va face unele schimbări în viaţa sa.

Sarah a făcut nişte schimbări. A rămas cu soţul ei şi a ajuns dependentă de alcool, de somnifere, xanax, tranchilizante pe care i le prescria doctorul să-i ajute inima să funcţioneze bine. Nu după mult timp, a început să aibă iar aventuri amoroase.

„Încă mergeam laDependentii de mancare Anonimi” spune Sarah. „Luam pastile, mâncam excesiv, beam şi urlam în tăcere după ajutor la întălnirile Dependentilor de mancare Anonimi. Oamenii credeau că o duc bine. Nu mărturiseam cu exactitate ce se întâmplă în viaţa mea dar mă ridicam la întâlniri şi spuneam: „Sufăr; sunt probleme în viaţa mea; ciupiţi-mă; sunt reală; sufăr.” Cred că oamenii erau speriaţi de ce se întâmpla cu mine. Nu voiau să se gândească că după atâta timp de recuperare eu încă am probleme. Nu ştiau ce să îmi spună”.

Apoi Sarah a făcut cursuri pentru a fi consilier pentru dependenţi de alcool şi de droguri. S-a despărţit de soţul ei şi a avut o aventură cu unul din pacienţii săi. Când s-a eliberat de căsnicie el s-a mutat la ea. Era un bărbat de culoare; Sarah era albă – lucru care, spune ea, a izolat-o de oameni. Curând, prietenul ei a început să consume din nou cocaină.

„Era o nebunie”, spune Sarah. „Eram total codependentă, încercând să îl salvez şi să îl repar. Când am terminat cursurile de consilier eu consumam alcool şi pastile în mod exagerat. Prietenul meu a trecut prin două centre de dezintoxicare şi încă lua droguri.”

Sarah însăşi a fost la o clinică pentru problema alcoolismului şi a dependenţei de relaţii. După terminarea tratamentului a mers să lucreze la o clinică de tratament pentru cei dependenţi de mâncare, şi-a reînnodat relaţia cu prietenul dependent de droguri şi l-a adus să locuiască împreună cu ea în oraşul unde ea avea lucra.

„Iată-ne. Eu sunt evreică şi albă, din Nord, trăiesc cu un barbat negru într-un oras din Sud. Ştiam că sunt trei  aspecte (dezavantaje) împotriva mea atunci când m-am mutat acolo, dar mi-am spus că, indiferent ce s-ar întâmpla, voi reuşi. Am reuşit, dar am fost prinsă din nou în dependenţa relaţională. Prietenul meu recădea mereu. Eu lucram în centrul de tratament. Eram curată (nu consumam droguri sau alcool), dar nu şi din punctul de vedere al relaţiei nesănătoase.”

„Era o relaţie abuzivă şi psihic şi sexual, dar eu eram cea care întreţinea abuzul”, spunea Sarah. „Eram atât de furioasă şi supărată încât de fiecare dată când el avea comportamente nebuneşti, eu mergeam spre el cu atâta mânie încât mă înspăimântam pe mine.  Îl atacam şi îi smulgeam cămaşa de pe el. Singurul mod în care mă putea opri era imobilizându-mă pe pat. În nebunia mea, mă eliberam din strânsoarea lui. Apoi chemam poliţia pentru el. Poliţia îl lua. Şi eu îl aduceam înapoi.”

Până la urmă, Sarah s-a internat într-o clinică pentru tratarea codependenţei.

„Lucrul care m-a adus acolo este gândul că aş fi putut face rău intenţionat unei alte  fiinţe umane”, spune Sarah. „Era îngrozitor. O vedeam pe mama în mine dar eram mai rău ca ea. Şi mereu spuneam: Dragă Doamne, să nu mă laşi niciodată să fiu ca ea.”

După tratarea codependenţei, Sarah a început să participe la întâlnirie CoDA şi a început sesiunile de terapie individuală.

„Dacă nu era Programul celor 12 Paşi, probabil astăzi eram moartă,” povesteşte Sarah. „Dacă nu moartă, nebună. Mi-am schimbat în bine furia pe care o aveam împotriva fostului meu prieten şi acum el este cu adevărat un fost. Nu mă aflu într-o relaţie şi nu am mai fost de-atunci, dar cred că aş putea avea o relaţie sănătoasă cu cineva astăzi deoarece am o relaţie sănătoasă cu mine însămi.

Am stabilit relaţii bune cu copiii mei şi am ajuns la o înţelegere cu ei. Ei nu s-au schimbat, dar eu m-am schimbat. Îi văd în mod diferit.

Mi-am deschis propriul centru de recuerare din codependenţă deoarece consider asta ca o prevenţie pentru recăderea în alte dependenţe. Cred că eram codependentă cu mult înainte să fiu altceva”, spunea Sarah.

Eu ştiu că eu, şi nimeni înafară de mine, sunt responsabilă pentru ceea ce gândesc şi simt. Cred în mine şi în ceea ce fac astăzi. Dacă eu cred în mine, atunci pot crede în ceea ce fac. Obişnuiam să caut confirmare în oricine şi în orice. Mergeam la zece persoane să le întreb dacă ceea ce se întâmpla în viaţa mea era în regulă. Astăzi nu am nevoie să mai fac asta. Am încredere în mine.

Ştiu că sunt de-ajuns”

Sarah este una dintre persoanele a căror viaţă a fost transformată prin lucrarea cu cei 12 Paşi la codependenţa sa. Şi-a recăpătat sănătatea mentală. Deşi detaliile despre sănătatea noastră mentală şi despre definirea modului în care o restabilim variază, sunt milioane de persoane precum Sarah, care au făcut acest pas şi i-au văzut puterea.

După cinci ani de lucru la programul celor 12 Paşi de recuperare, Craig a fost transformat dintr-un barbat speriat, furios, nesigur într-un bărbat de încredere, calm şi relaxat. Craig este un copil adult al unui alcoolic şi de asemenea, victima incestului. Acum el este capabil să-si exprime sentimentele. Are prieteni apropiaţi. Înainte de recuperare, cea mai mare neplăcere a sa era că se simţea izolat şi deconectat de oameni. Aceasta este o parte din viaţa sa, unde simte că şi-a recuperat sănătatea.

Deşi împărtăşim probleme de codependenţă, fiecare dintre noi are o versiune personală a cum se manifestă codependenţa în vieţile noastre şi a ceea ce înseamnă recuperarea sănătăţii.

Acum zece ani, Jane era la un pas de o cădere emoţională. Tatăl său era alcoolic dar nimeni din familie, inclusiv ea sau tatăl ei, nu identificaseră această problemă ca fiind alcoolism.

Jane era depresivă cronic, plângea sau avea o stare de plâns tot timpul. Mânca în exces, se retrăgea din mijlocul oamenilor şi nu reuşea să îşi găsească sau menţină o slujbă. A avut ani la rând o existenţă la limită într-un apartament nepotrivit crezând că nu merita mai mult.

„Îmi era frică permanent, dar nu ştiam că asta simţeam”, spune jane. „Frica mea se exprima mai degrabă prin „Nu vreau; Nu vreau; Nu vreau”. Nimic nu mă interesa. Nu m-am gândit la sinucidere dar uram momentul în care mă aflam în viaţa mea. Am simţit că viaţa nu se va schimba niciodată.

Am continuat să îmi doresc să ajung nebună de tot. Nu s-a întâmplat niciodată dar am crezut că ar fi bine pentru că atunci aş fi putut exprima tot ce era în mine. Nu ştiam că exact de asta aveam nevoie să fac.”

Apoi Jane a început să participe la întâlnirile celor 12 Paşi. Mai întâi a mers la Dependentii de Mancare Anonimi; membrii grupului i-au sugerat că avea nevoie de Al-Anon. la început, Jane nu a înţeles de ce oamenii credeau că ar avea nevoie de Al-Anon. Nu înţelegea ce înseamnă să fii codependent.

Acum, după zece ani, viata lui Jane s-a schimbat. Acum ea înţelege.

„Mă simt acasă. Mă simt în siguranţă la grupuri şi cu mine însămi,” spune Jane. „A fost greu. A fost o luptă. Dar, încet, speranţa mea a revenit. „Căutarea” de viaţă şi de mine au revenit.”

Jane a obţinut o diplomă de master şi lucrează cu normă întreagă într-o agenţie guvernamentală. Are o maşină şi o casă drăguţă şi s-a recâştigat pe sine. Credinţele sale despre ce merită de la serviciu, relaţii şi viaţa sa s-au schimbat. Deşi încă se mai luptă cu relaţiile, în sfârşit a găsit curajul să se implice într-una şi lucrează pentru a-şi împlini nevoile. Are un sistem de sprijin şi se simte în legătură cu oamenii şi cu ea însăşi.

„Cel mai important lucru pe care l-au făcut cei 12 paşi a fost de a mă pune în contact conştient cu liberatea, puterea interioară şi divinitatea din viaţa mea. Cel mai greu lucru pentru mine de acceptat, este că nu deţin controlul celorlalţi – a cum se simt ei, ce fac şi cum îmi răspund. Învăţ ce înseamnă să iubesc şi să îmi pese de cineva asupra căruia nu am niciun control. Vreau ca oamenii să fie ca mine, în aşa fel încât să mă simt mai în singuranţă, înţeleasă şi să mă afirm. Pentru mine, recuperarea înseamnă să mă simt în siguranţă cu mine însămi.

Rămânând deschisă Paşilor şi înţelegând ce înseamnă ei pentru mine, mi s-au arătat multe surprize. Cei 12 Paşi au fost o structură, un container. Nu unul care mă leagă, ci unul care îmi permite să mă simt în siguranţă când descopăr misterele din viaţa mea.”

Dan este pastor. Problemele sale de codependenţă sunt centrate pe incapacitatea de a-şi exprima furia în căsnicie, incapacitatea de a stabili limite cu clienţii săi şi de a nu vedea ce este bun în el.

„Atrăgeam persoane bolnave şi în nevoie,” povesteşte Dan. „Eram un ascultător minunat care nu reuşea să impună limite celor din jur. Pur şi simplu, aceştia săreau pe mine.”

Ideea lui Dan despre recăpătarea sănătăţii era învăţarea echilibrului: să îşi exprime furia într-un mod potrivit fără să devină nici mânios, nici pasiv; să echilibreze ascultarea, pe care o considera un dar, cu abilitatea de a se afirma pe sine; şi să îşi observe atât darurile şi punctele forte, cât şi greşelile.

„Paşii mă ajută să fiu mai mult în legătură cu cine sunt eu, cu ce vreau eu şi cu ce am eu nevoie,” a spus Dan.

„Incă mi se întâmplă lucruri nebuneşti,” spune Dan, „dar învăţ să răspund în mod sănătos. Programul meu de recuperare îmi aminteşte mereu că viaţa este frumoasă. Mă surprinde cu bunătatea şi schimbarea. Am văzut oameni mai răniţi decât mine, făcând progrese uimitoare în recuperarea lor. Asta îmi dă multă speranţă pentru propria recuperare.”

Nu doar că fiecare avem propria idee despre ce înseamnă să îţi recuperezi sănătatea, dar aceste idei pot să se schimbe odată ce noi ne schimbăm. La începutul recuperării, aveam nevoie să mă recuperez din „vânarea” alcoolicilor, din încercarea de a-i convinge să se lase de băut, pentru sănătatea propriei mele vieţi. Aveam nevoie să fiu recuperat din continua auto-neglijare, pentru a învăţa să-mi ofer zilnic atenţie cu dragoste mie şi nevoilor mele. Aveam nevoie să fiu recuperat din credinta că eu trebuia şi puteam să îi controlez pe ceilalţi, pentru a da drumul celorlalţi şi pentru a permite vieţii să se desfăşoare.

Uneori am nevoie să fiu restaurat din ruşine, frică şi sentimente umilitoare, spre pace, încredere şi sentimente frumoase despre mine însumi. Uneori aveam nevoia să fiu recuperat de la gândurile negative şi fără speranţă, la o perspectivă pozitivă, optimistă.

Uneori mă blochez şi am nevoie de ajutor pentru a mă elibera. Sau devin obsedat şi am nevoie să îmi recuperez sufletul şi mintea. Uneori revin la credinta că ceilalţi deţin cheia fericirii mele şi a destinului meu şi apoi am nevoie de ajutor pentru a-mi aminti că eu am acea cheie. Alte dăţi nebunia mea înseamnă să stau pe loc şi să mă umilesc singur. Am nevoie ca fricile mele să fie vindecate astfel încât pot să trăiesc viaţa, să fiu viu pe de-a-ntregul şi să am încredere să plutesc.

Ideea mea despre recăpătarea sănătăţii este în jurul deţinerii puterii într-o relaţie – să învăţ cum să nu îi las pe ceilalţi să deţină toată puterea, să învăţ să nu îi las pe ceilalţi să mă controleze, indiferent de cât de sănătoşi sau bine intenţionaţi sunt cei cu care interacţionez. Pentru mine, sănătate înseamnă atunci când sunt în pace cu mine însumi şi când am grijă de mine însumi cu ceilalţi, în loc să am grijă de cei din jurul meu.

Trăind în nesănătate sau permiţându-le celorlalţi să se poarte rău cu noi, trăind viaţa ca nişte victime, este nesănătos, este o nebunie. Trăind în negare, spunându-ne nouă înşine că ceilalţi sunt bine – oameni care ne abuză şi se poartă rău cu noi – spunându-ne că ceva este în neregulă cu noi înşine dacă nu ne place acest abuz, este o nebunie.

Credinţa că merităm atât de puţin de la viaţă este nesănătoasă.

Credinţa că trebuie să ne descurcăm singuri, orice ar fi, nu este zadarnică.

Mulţi dintre noi descoprim pe parcursul progreselor noastre, că definiţia noastră despre sănătate se schimbă. La început, mulţi venim la recuperare gândind că este normal să ne reprimăm sentimentele, să ne placem pe noi înşine, să rămânem în ruşine şi să ne simţim prinşi în capcană şi fără speranţă. S-ar putea să ajungem la recuperare gândind că este normal ca oamenii să îndure viaţa şi să aibă o existenţă mizerabilă. Poate gândim că este normal să ne negăm şi să nu ne placă de noi înşine. Poate credem că este rezonabil să aşteptăm din partea noastră perfecţionismul!

Poate privim victimizarea ca un eveniment curent normal, o reacţie normală la majoritatea evenimentelor vieţii.

Dar această perspectivă se poate schimba pentru mulţi dintre noi atunci când începem să identificăm acele comportamente din trecut, ca şi codependenţă.

Mai târziu, putem considera oricare revenire la modelele de gânduri şi sentimente neplăcute şi negative, care însoţesc codependenţa ca fiind indezirabile şi un motiv pentru a face acest Pas. Nu ne auto-învinovăţim şi nu aşteptăm să fim liberi de dezordine.

Dezordinea poate fi benefică şi productivă. Nu catalogăm emoţiile ca nesănătoase, ci mai degrabă ca expresii sănătoase a vieţuirii sănătoase. Dar mulţi dintre noi preferă să rămână în echilibru. De fapt, starea de bine – şi pentru noi asta înseamnă să ne simţim toate emoţiile – până la urmă, începe să se simtă bine.

Unii dintre noi asteapta mai mult de la acest Pas şi de la recuperare ca un întreg, decât să fie recuperaţi.Some of us are looking for more from this Step and from recovery as a whole than being restored.

Mulţi dintre noi simţim că nu am experimentat niciodată modul de viaţă pe care ni-l dorim pentru noi înşine. Simţim că pentru prima dată, începem să dezvoltăm o manieră sănătoasă de a iubi şi de a trăi.

Acest program poate face asta pentru noi. Ne poate recupera dacă noi căutăm recuperarea. De asemenea, ne poate face noi.

VINO LA CREDINŢĂ

Nu vom începe prin a crede că o Putere Superioară nouă ne poate reda sănătatea. Vom lucra pentru a crede asta. Creştem în credinţa noastră. Vom ajunge să credem.

„Nu eram vie atunci când am început să particip la întâlnirile Al-Anon,” a spus Margaret. „eram moartă emoţional şi spiritual. Nu ştiam cum mă simt. Abuzam şi eram abuzată. Un prieten m-a a dus la Al-Anon. Am descoperit multe oase de adunat cu programul celor 12 paşi. Dar am găsi şi ceva de care să mă agăţ, aşa că am continuat să vin la întâlniri datorită Pasului doi. Nu credeam. Dar aveam nevoie să îmi recuperez sănatatea. Nu mă simţeam sănătoasă. Îmi doream să fiu vindecată şi recuperată aşa că m-am prefăcut că aş crede şi am continuat să vin până când am crezut, până când recuperarea a început.”

Mulţi dintre noi descoperă că încep să creadă văzându-i pe alţii cu probleme asemănătoare cu ale noastre, ajungând la sănătate ca rezultat al lucrului celor 12 Paşi. Pentru noi, să vedem înseamnă să credem.

Şi participând la întâlniri este modul în care ajungem să credem.

„Am învăţat să dau drumul privind la alţii care aveau acelaşi tip de probleme şi observând că aceştia arătau în regulă. Făceau faţă problemei cum ştiau mai bine. Am luat putere de la puterea lor,” spune Stanley, arhitectul a cărui viaţă a fost controlată de un fiu dependent, vreme de 16 ani.

Nu ştiam că există o altă cale de a reacţiona, de a trăi viaţa sau de a simţi, până când am început să ascult pe alţii care se recuperau din codependenţă. Am văzut alte persoane cu situaţii asemănătoare, comportându-se în moduri mai sănătoase, arătând sănătoase şi fericite. Când am văzut asta, am putut să cred. Iniţial, tot ce puteam era să cred că a funcţionat pentru ei. Încet, am ajuns să cred că recuperarea putea să fie posibilă şi pentru mine. Am crezut deoarece i-am văzut pe alţii; apoi am crezut deoarece am început să observ mici schimbări în mine.

Văzând alţi oameni schimbaţi, văzând că Paşii au funcţionat în vieţile lor, văzând vieţile lor recuperate până la stadiul de manevrabilitate, pace şi bucurie, este modul în care ajungem să credem că este posibil şi pentru noi. Uneori, să ascultăm poveşti despre cum alţii s-au schimbat, ne ajutăm mult. Uneori, să ascultăm cele mai mici cuvinte înţelepte, exemplele zilnice ale celor care învaţă să aibă grijă de ei înşişi şi să trăiască viaţa diferit, poate fi la fel de important.

Ne primim mesajele în multe feluri.

Mulţi dintre noi avem puţine dificultăţi în a lucra acest pas odată ce începem să participăm la întâlniri. Dacă ascultăm şi privim este greu să nu ajungem să credem.

Pentru mine a fost revoluţionar faptul că oamenii chiar puteau să se comporte diferit de felul în care o făceam eu. Credeam că trebuia să controlez. Mă simţeam captiv în depresia mea. Acest pas a fost pasul în afara întunericului şi a codependenţei mele. A fost Pasul meu spre vindecare şi am învăţat că eu puteam să fac alegeri.

Poate cel mai mare dar al acestui Pas este că indiferent de ceea ce ne dorim noi şi avem nevoie să se întâmple în vieţile noastre, nu trebuie să facem singuri. Nu trebuie să ne folosim voinţa pentru a ne schimba pe noi înşine. În sfârşit, nu mai e nevoie să ne străduim atât de tare.

Ne îndreptăm spre o Putere mai mare decât noi.

O PUTERE MAI MARE DECÂT NOI

Nu trebuie să începem cu o înţelegere complexă a Puterii superioare nouă. Nu trebuie să începem cu idei detaliate despre ce vrem să împlinim în vieţile noastre şi despre cum ar trebui să se întâmple asta.

Nu trebuie nici măcar să ştim ce vom face mâine.

Putem începe de unde suntem, cu orice cantitate de credinţă sau de necredinţă pe care o avem la acel moment. Începem prin a crede că putem şi că ne vom recupera sănătatea – fie că această recuperare este un eveniment scurt, cum ar fi rezolvarea unei trăiri de moment sau un eveniment mare, precum refacerea de care avem nevoie atunci când începem recuperarea sau când trecem printr-o experienţă traumatică.

Ne deschidem faţă de ajutorul, grija iubitoare, ghidarea şi puterea lui Dumnezeu. Ajungem să credem că vom fi vindecaţi şi că instrumentele de care avem nevoi pentru a fi vindecaţi vor veni în vieţile noastre. Credinţa noastră nu e greşită atunci când ajungem să credem că recuperarea va funcţiona şi pentru noi.

Dumnezeu a fost adus în acest program de recuperare deoarece Dumnezeu este fundamental pentru recuperare şi fundamental pentru schimbarea psihică şi sufletească şi pentru schimbarea pe care o căutăm. Facem anumite lucruri pentru a ne schimba, dar de fapt, noi suntem schimbaţi. Este un proces spiritual.

Decizia de a ne referi la Dumnezeu ca la o „Putere mai mare decât noi” şi de a permite oamenilor să dezvolte propria înţelegere a acestei puteri, este intenţionată.

Acest program este spiritual, nu religios. Paşii au fost scrişi pentru a fi compatibili cu toate religiile şi cultele. S-a inteţionat ca ei să fie accesibili celor fără religie sau cult.

Mulţi dintre noi vin la recuperare cu o înţelegere a lui Dumnezeu deformată, înfricoşătoare şi uneori rigidă şi bazată pe ruşine. Poate ne temem de Dumnezeu. Poate ne temem că Dumnezeu ne dispreţuieşte sau ne-a abandonat. Poate am avut experienţe neplăcute cu anumite culte. Unii oameni ajung în acest program deoarece un sistem religios a avut acelaşi impact distructiv asupra lor precum îl are un sistem familial distructiv.

Trebuie să avem mare grijă să permitem fiecărei individualităţi libertatea de a-şi explora şi determina propriile credinţe spirituale.

Din cauza unei mari cantităţi de abuz fizic şi sexual pe care mulţi dintre noi l-am suferit, unele programe 12 paşi au înlăturat orice referire legată de gen în privinţa lui Dumnezeu. Unii nu vor să-l identifice pe Dumnezeu cu genul masculin; unii nu vor să se refere la Dumnezeu la genul feminin. Unii nu vor să-l numească „Tată”, pe Dumnezeu din cauza abuzului suferit din partea tatălui fiziologic.

Unii dintre noi se simt confortabil cu conceptul tradiţional de Dumnezeu. Este în regulă şi aşa.

Aceşti paşi ne permit fiecăruia să ne arătăm nevoile unui Dumnezeu aşa cum îl înţelegem noi. Putem ajunge la aceşti Paşi cu fricile noastre, cu prejudecăţi, nevoi şi dorinţe şi cu toate astea să găsim recuperare.

Nu e treaba noastră să impunem o religie, un cult sau credinţe spirituale altei fiinţe umane. Nici nu avem nevoie să acceptăm credinţele altora.

„Aceşti Paşi au fost atât de confuzi pentru mine la început”, povesteşte Tim care participă la Întâlnirile Copiilor Adulţi ai Alcoolicilor. „Continuam să îmi spun: Nu înţeleg. Nu înţeleg. Nu înţeleg. Acum am început să mă conectez spiritual cu aceşti paşi. Am aflat că părinţii sunt reprezentanţi ai lui Dumnezeu şi părinţii mei erau atât de disfuncţionali încât mi-am spus: „La naiba cu Dumnezeu” Acum folosesc aceşti Paşi pentru a-l readuce pe Dumnezeu în viaţa mea.”

Munceşte-te cu conceptul de Putere Superioară. Cu orice ai nevoie. Majoritatea dintre noi am făcut-o.

Munceşte-te până când îţi găseşti Puterea Superioară şi afli că Dumnezeul tău are grijă de cele mai mari,dar şi de cele mai mici detalii ale vieţii tale.

Atunci când facem acest Pas, începem să învăţăm prin intermediul experienţei personale. Apoi, alţii ajung să creadă prin exemplul nostru despre cum am fost vindecaţi şi ajutaţi. Acest program este un lanţ infinit de vindecare.

Crezând şi rămânând deschis acestui proces de vindecare, vom fi schimbaţi într-o maniera naturală şi firească.

Aceasta este cea mai extraordinară parte a recuperării pentru mine. Este de asemenea, o parte pe care am nevoie să mi-o amintesc. Nu trebuie să îmi forţez sau să îmi controlez recuperarea. Fac tot ce pot să lucrez la Paşi şi să permit în linişte schimbării să se întâmple.

Putem folosi acest pas pentru a ne ajuta să trecem prin situaţiile dificile din jurul nostru, din noi sau ambele.

Putem folosi acest pas pentru a ne ajuta să ajungem să credem că putem dezvolta o relaţie sănătoasă, iubitoare cu noi înşine, cu viaţa şi cu ceilalţi – indiferent de circumstanţele noastre trecute sau prezente. Acest pas înseamnă că nu mai trebuie să ne limităm viitorul în funcţie de trecut.

PASUL SPERANŢEI

Odată, m-am trezit în tratament pentru probleme de dependenţă de medicamente. Viaţa mea era un dezastru; eu eram un dezastru. Când, în sfârştit am acceptat acest lucru, m-a copleşit deznădejdea.

Ani mai târziu, am dat faţă cu codependenţa. Din nou, viaţa mea era de neimaginat. Eram în depresie şi cufundată în furie şi ură faţă de mine. Mă consumam cu gânduri de a-i controla pe alţii. Ideea de a mă concentra pe mine însămi şi pe propriile probleme îmi era străină. După ce am petrecut ani în negare, am început în sfârşit să văd şi să accept adevărul: trăisem cu şi în jurul unor persoane nebune atât de mult timp încât devenisem ca ei. Iluzia despre superioritatea morală devenea din ce în ce mai dificil de menţinut. În ciuda unor răbufniri momentane în care mă simţeam mai sănătoasă mental decât cei din jurul meu, de fapt suspectam că sunt şi eu nebună.

În ambele momente – în amândouă perioadele de disperare absolută care apăruseră prin acceptarea realităţii – acest pas 2 mi-a dat speranţă şi lumină.

În ambele situaţii acest Pas a intervenit pentru mine. Totul mi s-a întâmplat fără niciun efort din partea mea. Când eram la începutul recuperării din dependenţa de medicamente, a venit la mine o persoană care avea probleme asemănătoare cu ale mele şi căreia îi fuseseră redate seninătatea şi sănătatea. Îmi aduc aminte că gândeam că este posibil. Se poate! Fusese posibil în cazul său. Poate era posibil şi în cazul meu.

Când am început recuperarea din codependenţă, oamenii mi-au adus mesajul acestui Pas. Mă aflam într-un grup de recuperare şi deşi eram arţăgoasă şi stresată, am observat cu coada ochiului oameni veseli, împăcaţi care arătau a fi sănătoşi şi bucuroşi, deşi trăiseră situaţii asemănătoare sau mai rele decât mine. O mică parte din mine a înregistrat asta. Este posibil,  am gândit. Aceşti oameni fac faţă aceloraşi situaţii cu care mă confrunt şi eu, doar că ei o fac în mod diferit. Poate asta mi se putea întâmpla şi mie.

Acum revin cu bucurie la acest pas, când am prezenţa de spirit de a-mi aminti să îl practic. Şi pentru mine, a-l practica înseamnă pur şi simplu să mă gândesc la el. Îl las să treacă prin mintea mea şi să-i ofer orice grad de validitate sunt în stare să îi dau în acel moment.

Îl folosesc atunci când credinţe vechi, negative şi frici încep să îmi controleze viaţa.

Îl folosesc atunci când sunt încurcat în ruşinea mea şi în ura faţă de mine şi încep să caut un tunel prin întunericul din mine. Îl folosesc atunci când devin absorbit de ceilalţi şi de problemele lor – ce fac sau nu fac şi cât de furios sau rănit mă fac să mă simt.

Am învăţat să îmi accept furia şi durerea, dar să insist asupra lor până la obsesie, să insist asupra celorlalţi până îmi pierd echilibrul şi gândurile, asta poate fi o formă de nebunie în viaţa mea. Nu mai vreau să îmi pierd echilibrul, cel puţin nu pentru multă vreme. Fac acest pas. Mă gândesc la el un moment. După ce îmi dau seama că viaţa mea a devenit iar de neimaginat, la oricare nivel, acest pas încă îmi aduce speranţă. Îmi spune că eu pot şi că îmi voi recupera sănătatea.

Îmi spune că eu singură nu pot să mă recuperez. Îmi place să controlez şi să manipulez – nu pentru că aş fi rea şi imperfectă, ci pentru că sunt protectivă şi mi-e teamă să dau drumul – dar nu mă pot recupera singură. Trebuie să deţin suficientă credinţă şi umilinţă pentru a crede că acea Putere superioară mie poate şi va face asta pentru mine.

Am aflat că această credinţă este bine plasată, mult mai bine poziţionată decât propriile mele resurse.

După ce fac acest Pas mă inundă o blândeţe şi o armonie. Mă scot înafara confuziei mele, chiar şi atunci când nu pot vedea această cale.

Mă scoate înafara haosului meu intern şi a încăpăţânării mele insistente că ar trebui să continui în acea veche modalitate, deşi acea cale îmi distruge spiritul.

Mă deschide spre o cale mai bună.

Când obosesc de truda care nu are efect, când sunt în deznădejde, când sunt încurcată în eforturi compulsive sau de neimaginat, de a controla ceva ce nu pot controla, atunci sunt pregătită să fac acest Pas. Sunt pregătită să accept adevărul: sunt lipsită de putere. Lucrurile par de neimaginat – fie la serviciu, în relaţile din familie, în dragoste, în ceea ce priveşte finanţele sau orice domeniu al vieţii mele. Şi este vremea să cred. Este vremea să mă întorc spre o Putere superioară mie pentru ajutor.

Folosesc acest Pas de şaptesprezece ani de-acum. Niciodată nu a dat gres să funcţioneze pentru mine. De fapt, nu sunt sigură că eu mă întorc la acest Pas. Adeseori el vine spre mine. Se stabileşte în conştienţa mea ca un dar, o cale de ieşire din haosul meu – ca un Tată iubitor care spune: „Copile, ai vrea să încerci asta? Ar putea să te ajute să te simţi mai bine.”

Gândul vine blând, uneori sub forma „De ce nu mă duc la o întâlnire?”. Uneori apare într-un prieten care mă sună, povestindu-mi cu blândeţe despre program. Uneori eu sun pe cineva. Uneori e o chestiune personală între mine şi acea Putere superioară.

O luptă teribilă are loc în mine după o regulă generală. Acea luptă este între partea din mine care insistă că dacă încerc mai mult, pot controla lucrurile şi mă pot scoate din orice dezastru, şi cealaltă parte din mine care ştie că există o Cale Superioară, o Cale care mă va ridica la nivele de gândire, simţire şi de comportare deasupra celor pe care le-aş putea îndeplini singură.

Acest pas funcţionează oricând apelez la el, oricând îi dau voie. Şi uneori, când nu apelez la el, mă găseşte el oricum.

Respiră adâncă. Crede că o Putere superioară nouă ne poate readuce sănătatea. Fii sigur de acest nou nivel. Crezând, creem spaţiul pentru ca acest lucru să se întâmple. Nu mai împuternicim problema şi începem să împuternicim soluţia, aceea care ne va fi dată.

Nu îţi face griji despre cum se va întâmpla asta. Nu-ţi face griji despre momentul în care se va întâmpla. Tot ce ne trebuie ne va fi dat, va fi făcut pentru noi. Suntem în procesul de a fi schimbaţi. Tot ce trebuie să facem este să credem.

Majoritatea dintre noi află că nu trebuie să muncim din greu la acest pas. să ajungi să crezi este un dar. Ne va fi dat atunci când vom fi pregătiţi şi vom primi atâta credinţă câtă putem duce atunci când vom fi pregătiţi.

Ni se cere să avem credinţă – nu pentru totdeauna, ci pentru o zi. Uneori, avem nevoie să o luăm pas cu pas, oră cu oră. Credem că totul e bine, că totul va fi bine, că lucrurile în univers sunt pe făgaşul lor şi că ne aflăm exact unde trebuie să fim în acel moment.

Transformarea işi va urma drumul dacă îi permitem.

Aveţi grijă să nu confundaţi dificultăţile sau lipsa sănătăţii mentale cu durerea profundă pe care mulţi o experimentăm atunci când venim la acest program. Mulţi dintre noi facem faţă unor pierderi şi simţim durere în legătură cu aceste pierderi. Această durere, această tristeţe este un răspuns normal, sănătos la circumstanţele noastre. Ne putem da voie să trecem prin ele fără să ne învinovăţim pentru durerea în care suntem.

Scopul acestui program este de a ne ajuta să dezvoltăm o legatura sănătoasă, spirituală, cu orice situaţie de viaţă – fie că asta înseamnă comportamente nesănătoase sau inacceptabile faţă de cei din jurul nostru sau nouă înşine, să trecem prin momente neplăcute şi dureroase sa facem faţă pierderii sau schimbării,să funcţionăm în lumea normalităţii, să creem un „normal” mai bun pentru noi înşine.

Acest program ne poate însoţi în ruptura cu legăturile noastre nesănătoase si cu ceilalţi. Ne poate învăţa să avem relaţii sănătoase cu noi înşine, cu Puterea Superioară şi cu alte persoane.

În primul Pas ne recunoastem neputinta. Acesta a fost începutul. Acum suntem pe drumul de a primi putere de la o Putere mai mare decât noi. Această Putere răspunde repede şi măreţ la cele mai mici mişcări spre înainte ale noastre, la cele mai mici indicii de credinţă din partea noastră.

Uneori tot ce trebuie să facem este să mergem la o întâlnire sau să ne gândim la acest Pas.

Vom fi recuperaţi. Vom fi reînnoiţi. Vom fi ridicaţi din situaţiile noastre prezente şi va apărea o soluţie, care fie include o schimbare a inimii, o schimbare de atitudine, o nouă direcţie, un nou sentiment sau a nouă viziune despre ce trebuie să facem. Uneori asta se întâmplă repede. Uneori durează o vreme.

Să ne deschidem pentru a crede că o cale nouă, mai bună va apărea şi chiar se va întâmpla. Să ne deschidem, pentru un moment, posibilităţii că o Putere Superioară poate să ne creeze un nou drum sau o nouă situaţie şi noi am pregătit scena pentru ca acest lucru să se întâmple. Să ne deschidem posibilităţii de a fi recuperaţi şi această călătorie va începe.

Pentru mulţi dintre noi, a face Primul Pas – a admite şi a accepta cele ce nu pot fi controlate, durerea şi pierderea din viaţa noastră – a fost greu şi fără speranţă. Al doilea Pas ne scoate din întuneric şi ne duce în lumina speranţei şi a promisiunilor.

Acest pas oferă speranţă, nu acea speranţă falsă de care toţi ne-am agăţat ani la rând, ci speranţă adevărată într-o recuperare reală. Să facem acest pas ori de câte ori avem nevoie.

ACTIVITĂŢI

1. Care sunt activităţile care îţi aduc speranţă şi te ajută să crezi că lucrurile sunt ok şi că vor fi ok? Mersul la întâlnirile grupului? Să vorbeşti cu persoane aflate în recuperare? Să citeşti literatură despre recuperare? Numeşte-i pe cei care te-au ajutat cel mai mult să crezi în viitorul tău.

2. Cum s-au schimbat ideile tale despre ce înseamnă să fie recuperată sănătatea mentală? Aşteptările tale despre recuperare s-au schimbat? Ce aştepţi de la recuperare acum că este diferită de cum te aşteptai sa fie atunci când ai început recuperarea?

3. Pentru moment, cum defineşti o Putere mai mare decât tine? Crezi că acelei Puteri îi pasă de tine?

4. Care este planul tău rezonabil de îngrijire care să te ajute să continui să crezi că recuperarea poate şi va funcţiona pentru tine? Uită-te din nou la ideile tale de la întrebarea nr. 1 de mai sus.

5. Ce li s-a întâmplat altora în recuperare, ce ai vrea să ţi se întâmple şi ţie? Crezi că asta e posibil?

6. Fă o listă cu partile din viaţa ta care ai vrea să fie recuperate. Scopurile tale vor fi mai eficiente daca se centrează, mai degrabă, în jurul recuperării propriei vieţi, decât a vieţii altcuiva.

„Bunătatea infinită înseamnă să creezi o fiinţă

despre care ştii dinainte că se va plânge.” – William Peter Blatty

PASUL TREI

“AM HOTĂRÂT SĂ NE LĂSĂM VOINŢA ŞI VIAŢA ÎN GRIJA LUI DUMNEZEU AŞA CUM ÎL ÎNŢELEGEM NOI.” — Pasul trei al CoDA

Înainte de recuperarea din co-dependenţă, mi-am petrecut cea mai mare parte din viaţă oferindu-mi voinţa şi viaţa pentru îngrijirea altor persoane. În restul timpului am încercat să-i fac pe ceilalţi să-şi ofere turn-over voinţa şi viaţa pentru mine.

Acum, am învăţat să fac ceva diferit: să-mi predau voinţa şi viaţa Lui Dumnezeu. Deşi este important să cresc în înţelegerea Lui Dumnezeu, înţeleg că este mai important să ştiu că Dumnezeu mă înţelege şi că Îi pasă de mine.

Am avut multe noţiuni confuze despre Dumnezeu şi despre acest Pas, care s-au schimbat odată ce eu m-am schimbat. Îmi imaginam voinţa Lui Dumnezeu a fi un loc unde se aştepta de la mine să fiu mai mult, să fac mai mult, să dau mai mult şi să nu cer nimic în schimb. O vreme numeam orice împrejurare neplăcută, stresantă ce mi se  întâmpla, ca fiind „voia Lui Dumnezeu.”

Acum, am aflat că ideile mele despre Dumnezeu şi despre voia Lui pentru viaţa mea nu prea aveau de-a face cu Dumnezeu şi cu recuperarea, ci mai derabă cu modul limitat, privativ în care am învăţat să mă comport cu mine. Aveau de-a face cu problemele mele de codependenţă.

Mulţi dintre noi avem idei confuze despre ce înseamnă să ne predăm în grija Lui Dumnezeu. Oricărei persoane care a luptat cu problemele de control, i se pare greu să  renunţe, să cedeze şi să dea drumul. Uneori ne predăm prea mult. Ne victimizăm, refuzăm să avem grijă de noi înşine şi pentru asta dăm vina pe Dumnezeu.

Mi-era teamă să facă acest Pas. Mi-era teamă că m-aş pierde pe mine însumi din nou, aşa cum mi se întâmplase de atâtea ori în trecut. Ceea ce am aflat a fost că nu m-am pierdut făcând acest Pas: m-am găsit. Pasul al treilea m-a eliberat. Pasul al treilea este partea programului “Dumnezeu şi noi”.

PREDAREA VIEŢII ŞI VOINŢEI NOASTRE

Înainte de a începe recuperarea, eram convins că viaţa mea era o greşeală. Nu credeam numai că nu prea aveam ce face fiind aici, dar nu credeam că viaţa mea are vreun scop. Acest Pas ne spune altceva.

Luarea deciziei de a ne preda voinţa şi viaţa în grija lui Dumnezeu, aşa cum Îl înţelegem noi pe Dumnezeu, înseamnă luarea deciziei de a ne trăi viaţa cu ajutorul Lui Dumnezeu, şi fiecare dintre noi avem o viaţă de trăit.

Luăm decizia conştientă de a ne plasa pe noi înşine şi vieţile noastre, evenimentele noastre interne şi circumstanţele externe, în grija lui Dumnezeu. Apoi, ne asumăm responsabilitatea pentru vieţile noastre şi permitem celorlalţi să facă acelaşi lucru pentru ei înşişi.

În Pasul doi, recunoaştem că o Putere mai mare decât noi înşine ne poate reda sănătatea mintală. În acest Pas, facem ceea ce trebuie făcut pentru a-L lăsa pe Dumnezeu saă facă asta. Ne predăm pe noi înşine în grija Lui Dumnezeu. Apoi ne facem partea noastră învăţând să avem grijă de noi înşine.

ÎN GRIJA LUI DUMNEZEU

Unii dintre noi se luptă cu conceptul de Dumnezeu ca rezultat a experienţelor prin care am trecut înainte de a ne găsi drumul spre aceşti Paşi. “Eram foarte confuză în legătură cu Dumnezeu şi cu partea lui Dumnezeu în acest program”, a spus Mary. “Mă tot întrebam cum un Dumnezeu iubitor a permis să se întâmple acest lucru în viaţa mea.”

Cei mai mulţi dintre noi aflăm că dacă rămânem deschişi ne vom găsi propria calea către spiritualitate. Cei mai mulţi dintre noi aflăm că lucrurile merg, dacă începem cu orice cantitate de credinţă sau de neîncredere, avem.

” Lucrurile au început să schimbe pentru mine în Al-Anon atunci când am început să conceptualiz că predarea nu însemna eşec”, a povestit Marcia. (Marcia este o femeie a cărei mamă tot încerca să se sinucidă.) “La început am intelectualizat acest lucru, apoi am trecut în faza emoţională a predării. Când am făcut asta, am fost inundată de amintiri – de acasă, din toate momentele în care am vrut să spun nu, dar mi-a fost frică să o fac. Am început încet. Am început să spun nu, să mă apăr pe mine însămi şi, treptat, am văzut că niciun fulger nu m-a lovit şi nici nu eram ucisă când făceam aceste lucruri. Am început să ascult alte persoane şi mi-am dat seama că mulţi trecuseră prin aceleaşi lucruri ca mine. Am folosit puterea programului şi a grupului. Mi-am dat seama că nu eram mai bine decât aceşti oameni; mi-am dat seama că de asemenea, nu puteam fi nici mai rău decât ei, ceea ce m-a condus la ideea că poate puteam face şi eu acest lucru – recuperarea.

“Odată ce m-am predat, lucrurile au devenit mai uşoare. Pasul trei a devenit benefic, am fost în stare să-l fac, odată ce am văzut în acest Pas, cuvântul grijă.

“Viaţa mea s-a schimbat. Pot spune nu fără sî îmi fie frică. Teama de a fi singură a trecut. Am fost singură timp de şapte ani înainte de a mă recăsători. Relaţia mea cu Puterea superioară are mult de-a face cu a mă plăcea pe mine însămi şi a nu mă simţi singură. Înainte îmi era teamă, acum îmi asum riscul  de a merge în diverse locuri şi  de a face lucruri noi.

“Uneori, ignor Paşii în viaţa mea de zi cu zi. Apoi intru în probleme, ceea ce pentru mine înseamnă că mă bag în viaţa altor oameni. Revin la a-mi păsa de ce se întâmplă în viaţa altora, mai mult decât îmi pasă de mine. Poate trece o zi întreagă în care să nu ştiu ce am simţit sau de ce mi-a păsat.

“Intru în probleme atunci când cred că eu sunt puterea. În copilărie, eu eram puterea în viaţa mamei mele. Am ajuns la gândul că eu sunt atotputernic. Atunci când dau drumul, viaţa este mult mai bună. Îi cer Lui Dumnezeu să mă ajute să fac voia Lui. Cred că reacţia mea înnăscută este de a minţi sau de a-mi manevra ieşirea din situaţii. Dacă lucrez la Programul meu, atunci îmi acord timp să mă întreb ce simt cu adevărat simt şi ce am nevoie cu adevărat. “

E multă uşurare atunci când faci acest Pas. Dumnezeu ne va ajuta să avem grijă de noi înşine. Acum este sigur să dăm drumul nevoii noastre de a deţine controlul.
Putem merge la Dumnezeu ca sursa noastră, Creatorul nostru, inspiraţia noastră, îndrumarea noastră, direcţia noastră. Şi rămânem noi înşine responsabili pentru comportamentul nostru şi pentru alegerile noastre.

Este o relaţie bazată pe încredere – încredere în Dumnezeu şi încredere în sine.

AŞA CUM ÎL ÎNŢELEGEM PE DUMNEZEU

Acest Pas declară că Dumnezeu este o parte importantă a recuperării noastre şi a vieţii noastre. De asemenea, prevede, în mod expres, că fiecare este liber să Îl înţeleagă pe Dumnezeu cum doreşte. Acest Pas nu este despre religie –  deşi o anumită religie poate fi importantă în vieţile noastre. Acest pas este despre a ajunge la un acord cu o relaţie personală cu Dumnezeu, aşa cum Îl înţelegem şi Îl definim noi pe Dumnezeu.

Dumnezeu nu este rău intenţionat. Nu este punitiv. Nu este un jongler. Nu face glume pe seama noastră. Dumnezeu ne poate cere să aşteptăm mai mult decât ne dorim, dar numai în cazul în aşteptarea este în interesul nostru.

Dumnezeu cunoaşte inimile noastre şi Dumnezeu înţelege nevoile noastre de vindecare. Dumnezeu înţelege binele ce ne aşteaptă după colţ, bine pe care noi nu îl putem vedea încă. Dumnezeu vede beneficiul din lecţiile pe care le trăim, nu doar criza pe care noi suntem adesea tentaţi să ne centrăm.

Dumnezeu ne poate ajuta să scoatem la suprafaţă vindecătorul din noi înşine.

PREDAREA

Acest Pas este despre voinţă, precum şi despre limitele şi consecinţele modului în care de croim druml prin viaţă, funcţionând cu propriul combustibil. Mulţi dintre noi am constatat că nu am ajuns prea departe sau că nu am ajuns la o destinaţie care să ne placă folosindu-ne propria voinţă.

Cum ne dăm seama când forjăm înainte pe propriul combustibil sau atunci când ar fi timpul să ne predăm? Vom învăţa.

Claire este un profesor, mamă a doi copii şi este divorţată. Ea a participat la întâlnirile Al-Anon vreme de cinci ani, la reuniunile pentru Adulţii-Copii  de Alcoolici, doi ani, precum şi la întâlnirile CoDA pentru un an şi jumătate.

“Cum am început să mă schimb, tot iadul s-a dezlănţuit în căsnicia mea”, a spus Claire. “Eu şi soţul meu am început să ne certăm mult. Schimbările mele îl ameninţau. Am continuat să fiu mai bine, dar cu cât eram mai sănătoasă, cu atât  mai rău era acasă.”

După participarea la CoDA, lui Claire i-au trebuit patru luni pentru a-şi părăsi soţul.

“M-am implicat într-o mulţime de lucruri din familia mea, trăind cu el în timpul acelor ani cât eram în recuperare. Părinţii mei au fost indisponibili emoţional pentru mine toată viaţa. Comportamentele soţului meu erau abuzive din punct de vedere emoţional, dar subtile. A fost greu să renunţ la control, deoarece am simţit că, dacă făceam asta, ceva rău se va întâmpla cu mine. Nu ştiam că eu meritam lucruri bune.

“Am vorbit cu multe persoane cu privire la divorţ şi am aşteptat până când am fost pregătită. Consider depunerea actelor de divorţ  un real triumf în  recuperarea mea.”

“Nu am avut nicio rezistenţă conştientă la Paşi atunci când am venit în program”, a spus Claire. “Practic, recuperarea mea s-a întâmplat după această metodă: te sun, tu îmi spui ce să fac şi eu voi face ce îmi spui.  Mulţi îmi spun că am ascultat şi am făcut tot ce trebuia să fac.”

“Simt că deţin cu adevarat viaţa mea pentru prima dată – sexualitatea mea, timpul meu, regulile mele, atenţia mea la copiii mei, atenţia la mine. Îmi iubesc meseria şi sunt bună în meseria mea. Încă este destul de nou şi încă mai încerc să fac lucrurile cu şase luni înainte de a fi pregătită.  Sunt mai puţin mânioasă şi am mai puţine resentimente. Şi sunt în continuare în procesul acceptării realităţilor relaţiei mele cu părinţii mei.”

“Un sponsor obişnuia să îmi spună: “Ai încredere în Dumnezeu, ai încredere în mine şi spală vasele.” Sunt o mare analizatoare. Aşa că acum am încredere, mă rog şi fac ceea ce se află înaintea mea. Am încredere în oamenii mei din recuperare să-mi deafeed-back-uri din realitate. Şi am încredere în mine.”

Nu trebuie să ne uităm prea mult sau cu prea multă atenţie în jurul nostru pentru a găsi voia lui Dumnezeu pentru noi şi pentru vieţile noastre de astăzi. Aceasta nu este ascunsă ochiului. Planul lui Dumnezeu pentru noi astăzi este să ne purtăm de grijă în felul în care dorim şi alegem, în cadrul a ceea ce se întâmplă în vieţile noastre astăzi. Când se presupune că trebuie să fie ceva diferi , vom şti. Vom fi întrerupţi. Vom fi conduşi într-o situaţie nouă. Sau o nouă situaţie ne va găsi.

De obicei aflăm voia lui Dumnezeu, când devenim liniştiţi, când ne încredem în Dumnezeu, când ne ascultăm şi ne încredem în noi înşine. Este un loc pe care îl găsim când avem pace şi încredere, nu în starea de presiune şi de intensitate.
Prin renunţarea la momentul prezent ajungem în cmomentul următor al vieţii noastre.

ACCEPTARE ŞI RECUNOŞTINŢĂ?

Două concepte mă ajută să lucrez acest Pas: acceptarea şi recunoştinţa. Când nu pot renunţa, atunci când nu pot suporta ceea ce se întâmplă în viaţa mea, când opun rezistenţă sau neg realitatea, e un prilej pentru a practica recunoştinţa. Atunci când nu pot vedea binele din ceea ce se întâmplă, când cred că eu ştiu cel mai bine şi nimeni nu ascultă, atunci când nu ştiu ce să fac în continuare sau atunci când ştiu ce vreau să fac în continuare, dar nu pot face acel lucru, pot practica recunoştinţa.

Când mă simt lipsit, neiubit, că nimănui nu îi pasă de mine, abandonat şi fără viaţă, pot practica recunoştinţa.

Şi pot practica grija faţă de propria persoană.

Recunoştinţa are puteri imense de transformare – pentru noi înşine, pentru vieţile noastre  şi pentru situaţiile în care ne aflăm. Am folosit acest instrument iar şi iar. M-a ajutat în multe condiţii stresante – sărăcie, divorţ, singurătate, întâlniri romantice, mutări, proiecte, sentimente copleşitoare, probleme cu copiii, probleme cu vecinii, frică, situaţii care m-au lăsat perplex şi alte părţi obscure, neclare ale acestei călătorii. Recunoştinţa ajută  ca lucrurile să meargă bine. Ne ajută să ne simţim mai bine atunci când lucruri stresante ni se întâmplă. Apoi, când situaţia se îmbunătăţeşte, ne ajută să ne bucurăm de bine.

Concentrarea asupra negativului, asupra a “ce e în neregulă”, este o mare parte din codependenţa noastră. Recunoştinţa împuterniceşte şi amplifică ceea ce este bun în vieţile noastre. Aceasta ajută ca lucrurile să devină bune.

Spunem mulţumesc. Spunem mulţumesc mereu şi mereu, indiferent dacă vorbim serios sau nu, indiferent dacă suntem sau nu recunoscători. Mulţumim pentru fiecare detaliu al circumstanţelor noastre actuale, incluzând cele prin care trecem, cine suntem, unde suntem, ceea ce simţiţim şi ceea ce ne frustrează.

Recunoştinţa ne poate ajuta să ne aducă la un moment de predare. Poate schimba energia din noi şi din mediul nostru. Recunoştinţa diminuează puterea problemei şi împuterniceşte soluţia. Ea ne eliberează din strânsoare, negativitatea circumstanţei actuale. Eliberează frica. Ne ajută să depăşim momentul şi să mergem înainte. Ea crează acceptare, magia care ne ajută pe noi şi  situaţiile noastre să ne schimbăm.

Primul meu răspuns la disconfort este de a vrea ca situaţia sau persoana să se schimbe. Când fac acest Pas, atunci când mă concentrez asupra grijii faţă de mine însumi, situaţia mea se schimbă – de obicei, deoarece eu mă schimb.

Dă forţă recunoştinţei. Mulţumeşte iar şi iar pentru fiecare situaţie. Spune multumesc, chiar dacă nu te simţi recunoscător. Până la urmă puterea recunoştinţei va izbândi şi bucuria şi recunoştinţa adevărată vor începe.

Alături de Paşi şi de detaşare, recunoştinşa este probabil cel mai util instrument de recuperare disponibil. Ca orice instrument, nu este suficient doar să ne gândim la folosirea sa. Acesta funcţionează numai atunci când îl ridicăm în mâinile noastre şi începem cu adevărat să îl folosim.

LIBERTATEA  PREDĂRII

Acesta este Pasul de predării. Odată ce ne predăm, devenitm liberi să avem grijă de noi înşine, cu ajutorul Puterii noastre Superioare. Predarea nu înseamnă că suntem neajutoraţi. Predarea nu înseamnă că ne predăm abuzurilor sau situaţiilor intolerabile. Predarea înseamnă că recunoaştem aceste circumstanţe, apoi cerem lui Dumnezeu să ne ajute să avem grijă de noi înşine, în aceste circumstanţe.

Vom învăţa cum să spunem nu; cum să stabilim limite; cum să ne ascultăm sentimentele, dorinţele şi nevoile; şi cum să răspundem celorlalţi într-un mod responsabil, iubitor. Vom învăţa cum să răspundem circumstanţele externe într-un mod rezonabil, unul care prezintă grija de sine, iubirea de sine şi respectul pentru ceilalţi.

Predarea este modul în care suntem împuterniciţi să avem grijă de noi înşine.

Predarea voinţei şi viaţii noastre în grija lui Dumnezeu, ia controlul vieţii noastre din mâna celorlalţi. De asemenea, ia nevoia de a controla vieţile altora din mâinile noastre. Aceasta ne eliberează să ne dezvoltăm propria legătură cu Sursa noastră şi cu noi înşine, o legătură fără cerinţe, aşteptări şi planuri ale unei alte persoane. Ne poate chiar elibera de propriile noastre cereri, aşteptări şi planuri.

Când ne oprim din a-i controla pe ceilalţi şi le permitem să ne controleze ei pe noi, devenim liberi să avem grijă de noi înşine. Primul Pas este despre neputinţă. Acest Pas este despre a deţine propria putere de a avea grijă de noi înşine.

Devenim liberi să alegem modul nostru propriu de a acţiona şi de a reacţiona, în loc să credem că acţiunile noastre trebuie să fie controlate de acţiunile şi de viaţa altora. Deci, ce dacă cineva este nefericit? Putem să îl lăsăm să-şi vadă de ale lui. Ce dacă cineva alege să nu fie sănătos? Putem plânge pentru ei şi să devenim cât de sănătoşi ne dorim. Odată ce vom urma acest Pas, nu mai trebuie  să permitem ca stima noastră de sine să fie determinată de acţiunile, cuvintele, sentimentele sau convingerile altora – oameni din trecutul nostru sau cei din prezentul nostru.

“Cel mai important mod în care acest Pas mi-a redat puterea este că am învăţat să nu mai încearc să fac treaba lui Dumnezeu”, a spus Don. “Pentru că nu aveam nicio  reflectare sănătoasă şi corectă în familia mea şi niciun fel de respect, deoarece nu exista aproape nicio acceptare a ceea ce eram ca persoană, am devenit foarte confuz cu privire la cine eram eu şi cine era Dumnezeu. Cred că mare parte a dificultăţii din viaţa mea de adult este din cauza depunerii întregii mele energii în încercarea de a face lucrarea Lui Dumnezeu. Acum îmi este mai clar puţin care este treaba mea şi care este treaba Lui Dumnezeu este. Acest lucru m-a ajutat foarte mult cu oamenii, în relaţii şi la locul de muncă. “

Putem folosi acest Pas atunci când începutem recuperarea sau atunci când ne vom afla într-un impas. Putem să îl folosim în marile momente ale vieţii noastre sau în cele mai mici, mai liniştite. Putem să îl folosim în momente de confuzie sau de disperare, sau atunci cand ne simtim blocaţi şi captivi.

Atunci când nu mai pot vedea nici o cale de ieşire, atunci când am încercat tot ce ştiu şi îmi dau seama că nu ştiu ce am nevoie să ştiu, atunci când îmi dau seama că nu mai pot  merge înainte, atunci când nu mai pot suporta”situaţia” pentru că m-am epuizat încercând să “o” controlez, atunci când am nevoie de ajutor pentru a avea grijă de mine, e timpul să mă predau.

Atunci când ajung în cele din urmă să înţeleg că viaţa poate încearcă să mă înveţe ceva nou şi util, fac acest Pas. Când recunosc că am nevoie de o schimbare în gândire sau în abordare, fac acest Pas.

Când sunt gata să devin umil, fac acest Pas. Când ne-am neglijat pe noi înşine până la punctul de disperare, confuzie, epuizare şi, uneori, până la abuzul de sine, putem face acest Pas. Putem să ne predăm celui mai înalt Plan şi Scop pentru viaţa noastră – cel care include iubirea de sine.

Există o altă cale în afară de a noastră, una mai bună. Acest Pas ne ajută să găsim această cale, chiar şi atunci când următoarea mutare este una simplă precum spălatul vaselor sau privitul la televizor.

Am petrecut ani la rând opunând rezistenţă, negând, încercând să controlez comportamentul celor din jurul meu şi neglijându-mă. Eforturile mele de a-i controla pe cei din jurul meu nu a produs nici urmă de schimbare în comportamentul lor şi ei m-au exclus. În sfârşit am învăţat acest adevăr: situaţiile mele se schimbă doar atunci când le accept şi îmi dau seama cu calm ce trebuie  să fac pentru a avea grijă de mine în această realitate.

Ne oprim să luptăm, indiferent împotriva a ce sau a cui. Ne oprim din încercarea de a forţa sau a ne impune planul pe schema lucrurilor. Apoi permitem situaţiilor – şi părţii  noastre din ele – să se manifeste.

În noi se lucrează. Lucruri despre care nu ştim încă. Lucruri pe care le vom vedea cu trecerea timpului. Schimbări importante se petrec în noi, ca urmare a situaţiilor noastre actuale. Schimbări importante au loc în alţii, chiar în acest moment.

De câte ori nu m-am contrazis şi am luptat cu Dumnezeu, asupra modului în care se petrec lucrurile? Aceasta este o greşeală, am ţipat. Acest lucru este greşit. Acest lucru nu este deloc aşa cum ar trebui să fie. Şi apoi, o lună mai târziu, uneori, un an mai târziu, vedeam înţelepciunea. Vedeam planul cel mare, acel plan nelimitat de viziunea mea. Apoi Îi mulţumesc lui Dumnezeu, cu adevărat Îi mulţumesc lui Dumnezeu, pentru modul în care lucrurile s-au rezolvat. De multe ori Îi mulţumesc lui Dumnezeu pentru că nu a lăsat ca lucrurile să meargă în modul în care am vrut eu.

Noi nu cunoaştem imaginea de ansamblu, nu încă. Tot ce vedem este o suprafaţă mică pe un tablou imens. Când ne vom relaxa, vom avea încredere şi vom face câţiva paşi în spate, vom vedea mai mult. Vom avea perspectivă.

Asta nu înseamnă că nu mai avem sentimente. Aceasta înseamnă că ne permitem să simţim şi să ascultăm ceea ce ne spun sentimentele noastre.

Aceasta nu înseamnă că spunem da la tot ce vine de drumul nostru. Înseamnă că învăţăm să avem încredere atunci când vrem să spunem nu, şi apoi spunem nu. Înseamnă, de asemenea să învăţăm să avem încredere atunci cand vrem să spunem da.

Când am făcut prima dată acest Pas, m-a speriat. M-am gândit că îmi cere o pasivitate neatrăgătoare şi o lipsă de gândire. Oricum, am făcut acest Pas, mai ales pentru că nu aveam alte opţiuni. Voinţa mă adusese din ce în ce mai adânc într-un stil de viaţă distructiv, pe care nu îl mai doream şi nu mi-l mai puteam permite. Nu vedeam nicio ieşire pe propria mea putere şi eram obosit de ceea ce erau capabile eforturile mele să producă.

De atunci, am aflat câteva idei despre voia Lui Dumnezeu pentru viaţa mea, despre Dumnezeu, şi despre relaţia mea cu Dumnezeu. Voia Lui Dumnezeu nu este o listă de făcut exterioară, imposibilă şi forţată, pentru viaţa mea. Dacă este voia Lui Dumnezeu, se întâmplă. De obicei, se întâmplă în mod natural, fără nici un efort de control necesar din partea mea.

Din când în când au fost lecţii grele de învăţat. Aceste lecţii a trebuit să fie învăţate oricum, pentru a rezolva lucruri din mine, aşa încât să pot avea cea mai bună viaţăposibil.

De obicei, trebuie să aştept mai mult decât aş vrea. Şi în acest proces este implicată mult renunţarea la control.

Dragostea Lui Dumnezeu este imediată şi puternică, dar şi blândă, vindecătoare şi protectoare. Aceasta ia în considerare ceea ce vreau şi am nevoie. Voia Lui Dumnezeu conţine disciplină nu, privare. Dumnezeu nu este bazat pe ruşine; oamenii sunt. Cu toate acestea, Dumnezeu mă trage la răspundere pentru acţiunile mele.

La începutul recuperării, m-am temut că era un fel de îndoctrinare/spălare a creierului. Acum văd că viaţa mea înainte de recuperare conţinea spălarea creierului. Acest program m-a eliberat.

Acest Pas nu este despre lipsa gândirii sau despre uitarea de sine. Este despre a învăţa să am încredere în mintea mea şi să am încrederea că odată ce m-am predat Lui Dumnezeu, voi fi ghidat de o Putere mai mare şi de  Înţelepciunea Divină. Este vorba despre găsirea, valorarea, iubirea şi încrederea înmine însumi.

Uneori încă mă mai tem să lucrez acest Pas. Dar ştiu că nu mai este nevoie să îmi fie teamă. Asta mă reaşează pe pistă/ pe drumul meu.

Acest Pas ne poartă în fluxul vieţii noastre. Acest flux ne va duce prin through dezacord în relaţiile noastre, vindecând în noi înşine probleme de la locul de muncă, lupte din orice domeniu al vieţii noastre.

Păşirea în grija Lui Dumnezeu este un pas blând care aduce pace şi armonie. Asta nu înseamnă că acţiunile noastre nu vor provoca niciodată dezacord, nu vor răni sentimente, sau nu vor provoca o reacţie în ceilalţi. Dar va exista o corectitudine, o naturaleţe şi o armonie în ceea ce facem.

Predarea nu poate fi forţată sau falsă. Se întâmplă la un nivel adânc al sufletului – atunci când orice încercăm să controlăm, să manipulăm, să influenţăm sau să ne împotrivim devine, până la urmă, prea mult pentru noi.

Dăm drumul. Spunem, “Gata. Sunt dispus să renunţ la ideile preconcepute despre ce ar trebui să se întâmple. Sunt dispus să renunţ la îngrădirile mele, la planul meu, la scenariul meu şi  la convingerile mele. Sunt pregătit şi dispus să se fiu deschis la ceea ce tu ai în minte pentru mine. Arată-mi ce este. Lasă-mă să aflu într-un mod în care pot înţelege.”

Suntem gata să-L lăsăm pe Dumnezeu să ne iubească şi să ne ajute să ne iubim pe noi înşine.

Pasul Trei  este un punct de plecare pentru punerea noii noastre vieţi în mişcare. Putem să-l facem atunci când începem recuperarea. Apoi, putem să îl facem când este necesar.

Odată ce ne-am lăsat în grija unei Puteri Superioare, actul este complet. Vieţile noastre şi voinţa noastră aparţin Lui Dumnezeu.

Oamenii din trecutul nostru poate ne-au abandonat. Dumnezeu nu o va face. Când vremurile sunt grele, nu trebuie să ne întrebăm dacă Dumnezeu este acolo sau dacă Lui Dumnezeu îi pasă sau dacă Dumnezeu ştie ce se întâmplă.

Dumnezeu este acolo. Lui Dumnezeu îi pasă. Planul Lui Dumnezeu este unul la careputem participa, unul care ne permite să folosim fiecare eveniment şi situaţie din vieţile noastre pentru a aduce binele nostru cel mai mare.

Dacă facem greşeli, nu trebuie să ne facem griji că Dumnezeu va pleca sau ne  va respinge. Dumnezeu nu cere perfectiune de la noi. Poate că alţii au cerut asta de la noi; poate că noi am aşteptat asta de la noi înşine. Dumnezeu nu aşteaptă.

Noi nu trebuie să ne bazăm pe sentimentele noastre. Ne putem baza pe fapte. Chiar şi în acele zile cand simţim că viaţa noastră sau vieţile altor oameni ar putea fi o greşeală, sau atunci când simţim că nu e momentul potrivit, putem avea încredere că nu suntem o greşeală şi (că) totul vine pentru a se înscrie într-un program.

Nu trebuie să ne bazăm pe noi înşine. Nu trebuie să vedem clar. Nu trebuie neapărat să ştim ce facem sau unde mergem.

Vor fi momente când nu ne va plăcea. Uneori nu vom înţelege. Momente când ne vom plânge. E în regulă. Ne plângem, dacă de asta avem nevoie. Scoatem totul afară.

Apoi, să devenim recunoscători.

Dacă ne-am predat vieţile şi voinţa noastră în grija unei Puteri Superioare, putem avea încredere în ceea ce am făcut. Putem avea încredere în noi înşine pentru a începe să înţelegem ce să facem pentru a avea grijă de noi înşine. Putem avea încredere în Dumnezeu să ne supravegheze şi să ne ajute cu ceea ce nu putem realiza.

Am devenit deschişi unei schimbări a inimii, unei transformări a minţii şi unei transformări a situaţiilor noastre.

Când în sfârşit admitem şi recunoaştem că am renunţat, dăm permisiunea Puterii noastre Superioare de a face pentru noi ceea ce noi nu putem face pentru noi înşine.

Renunţarea ne face educabili. Umilinţa şi renunţarea face posibilă predarea. Devenind educabili putem să învăţăm ceea ce nu am fi putut învăţa niciodată  dacă nu am fi fost dispuşi să devenim învăţăcei.

Uneori ne predăm la tot şi o numim voia Lui Dumnezeu, şi apoi ne simţim furioşi şi răniţi şi ne supărăm pe Dumnezeu. Dar acest lucru nu este despre Dumnezeu, este despre codependenţa noastră.

Când folosim acest Pas, înţelegem că noi nu-i putem controla pe ceilalţi, aşa că ne oprim să mai încearcăm. De asemenea, înţelegem, că nu mai trebuie să îi lăsăm pe ceilalţi să ne controleze.

Acesta este Pasul libertăţii. În acest Pas hotărâm să trăim viaţa altfel. Luăm o decizie conştientă de a începe să avem grijă de noi înşine, cu ajutorul Lui Dumnezeu. Începem să creăm o viaţă pentru noi înşine, viaţa pe care vrem să o trăim.

Acest proces de predare nu se întâmplă doar o dată, ci iar şi iar, pe parcurs ce deprindem o succesiune de lecţii – lecţii de vindecare, eliberare şi dragoste. De fiecare dată am putea crede: Asta e tot. Acum am învăţat.  Navighez liber de-acum! Apoi, ne dăm seama, spre uşurarea şi bucuria noastră, că o luăm de la capăt din nou ca începători.

Situaţii vor veni şi vor trece. Oameni vor intra în vieţile noastre. Vom avea idei. Vor izvorî sentimente. Vechi moduri de a gândi – moduri negative, de ură împotriva noastră – vor ieşi la suprafaţă, apoi ne vor fi luate şi vor fi înlocuite cu idei mai sănătoase. Aceste noi idei ne permit să ne iubim şi să oferim şi să primim iubire de la alţii. Nu vom avea mai mult decât putem duce şi mai mult decât avem nevoie. Scopuri, lecţii vor deveni clare. Vieţile noastre vor începe să aibă sens, la fel ca şi evenimentele care vin şi trec – cel puţin în retrospectivă. Ne vom descoperi că suntem transformaţi şi vindecaţi în miezul fiinţei noastre.

Vom descoperi că, în sfârşit, credinţa noastră a fost bine plasată.

În unele zile ni se va părea că şi cum nimic nu se întâmplă; în alte zile ne vom simţi ca şi cum se întâmplă prea multe. Să ştii că în fiecare zi totul este bine.

Călătoria este palpitantă. Deţine secrete, mistere şi lecţii mai presus de înţelegerea noastră. Deţine daruri mai mari decât braţele şi inimile noastre pot cuprinde.

Încrede-te în acest proces. Ne va duce acolo unde ne dorim cu adevarat şi unde avem nevoie să mergem – la momentul Divin şi Perfect. Încrede-te în planul Lui Dumnezeu, deoarece este mai bun decât al nostru. Să avem încredere în noi înşine, deoarece acum am păşit într-o putere şi o sursă infinit mai puternice decât orice am cunoscut.

Lasă acest Pas să îşi lucreze puterea. Să lăsăm acest Pas să ne ducă acolo unde avem nevoie să mergem. Apoi priveşte şi fii deschis la misterul care se iveşte.

ACTIVITĂŢI

1. Pentru a-ţi aminti acest Pas poate ţi se pare util să-l scrii sub formă de afirmaţie. De exemplu: “Mi-am predat viaţa şi voinţa în grija lui Dumnezeu, astăzi. Totul este bine.”

2. Dacă ai şti că totul este bine şi la timp în viaţa ta astăzi, cum te-ai simţi? Dacă ai şti că lucrurile sunt gestionate de o Putere mai mare decât tine, într-un mod care  să fie în interesul tău, cum ai acţiona diferit?

3. Dacă ai şti că nu ai nicio putere de a controla evenimentele, întâmplările sau o anumită persoană, cum te-ai comporta diferit? Ce ai spune sau face? Ce te-ai opri să mai spui sau să mai faci? Ce ai face diferit pentru tine însuţi astfel încât să te bucuri de viaţa ta acum, să trăieşti în momentul prezent?

4. Dacă nu ai permite altcuiva să te controleze, ce ai face diferit? Ce ai face astăzi cu viaţa ta? Cum te-ai simţi?

5. Dacă nu ai permite unei situaţii anume să te controleze, sau dacă nu ai încerca să controlezi tu acea împrejurare – dacă doar ai accepta-o ca fiind în  regulă pentru momentul prezent – cum te-ai simţi? Dacă nu te-ai lupta sau nu ai  opune rezistenţă acestei situaţii, ce ai face? Cum te-ai simţi?

6. Acest Pas de zece tă pune în legătură cu tine însuţi. Ascultă-te. Scrie despre ceea ce simţi, vrei, ai nevoie şi despre ce crezi. Apoi, ridică receptorul şi şi împărtăşeşte ceea ce eşti cu cineva în care ai încredere, o persoană sigură. Vorbeşte într-un mod care reflectă auto-responsabilitate, nu, victimizare. Nu le cere să te salveze. Cere-le să te asculte şi să te accepte aşa cum eşti.

7. Care este cel mai iubitor, cel mai hrănitor lucru disponibil pentru tine chiar acum, pe care îl poţi folosi pentru a avea grijă de tine şi a te bucura de viaţă? Ce vei face cu acesta?

„Libertatea este abilitatea de a avea sau de a nu avea ceea ce vrei fără să-ţi închizi inima.”
Stephen Levine

PASUL 4

„REALIZAŢI O CĂUTARE ŞI UN INVENTAR MORAL NEÎFRICAT AL VOSTRU ÎNŞIVĂ.”

– Pasul 4 al Ghidului

Acesta este scenariul. E timpul să mergeţi la întruniri. Sunteţi încântaţi. Pregătiţi. Apoi vă amintiţi subiectul din această seară. Pasul 4. Şi vă spuneţi „aaaahhh”. Apoi sunteţi goliţi de orice sentiment. Vă doriţi ca subiectul să fi fost altul, ceva mai pertient legat de recuperare. Alt subiect despre care puteţi să spuneţi mai multe. Ai fi vrut să fie despre Pasul 2, mormăiţi în sinea voastră.
Sau mergeţi la întrunire întru totul revigoraţi pentru o noapte de conversaţie despre vindecare – până când descoperiţi subiectul: Pasul 4. Toată lumea trece peste subiect şi şedinţa care de obicei durează de la o oră la oră şi jumătate se încheie în 30 de minute.
Sau în loc să treacă peste subiect, membrii grupului se decid să vorbească despre altceva în acea seară. Pasul 4 abia dacă este menţionat. „M-am gândit să-l parcurg”. „Probabil ar trebui.” „A sosit vremea.”

Poate totuşi cineva hotărăşte să nu evite subiectul. Acea persoană vorbeste direct despre parcurgerea Pasului 4. Sunteţi uimiţi şi şocaţi. Acea persoană chiar a pus mâna pe un creion şi pe hârtie şi a făcut un inventar.
Vă întrebaţi cum a găsit timp şi determinare ca să parcurgă într-adevăr acest Pas. Conceptul vă dă peste cap şi vă face să vă simţiţi vinovaţi, confuzi şi vă întrebaţi dacă o să ajungeţi vreodată în acest moment al programului de recuperare. Totuşi o priviţi pe persoana care şi-a alocat timp ca să parcurgă acest Pas şi observaţi ceva diferit legat de ea. Se simte confortabil în pielea sa şi asta vă atrage. Acea persoană se află la un nivel admirabil de vindecare. Vă simţiţi cumva, ei bine, invidioşi.

Însă, de fapt, abordarea acestui Pas este un sentiment copleşitor.

Acesta este Pasul care aduce frică, nesiguranţă şi vinovăţie celor care au participat de o vreme la întruniri şi nu l-au parcurs şi pentru cei care a trecut o vreme să-l fi parcurs. Este timpul să facem curăţenie. Timpul vindecării.

Este Pas 4 de temut.
„Am urmat programul şi merg la întruniri de 6 ani”, a spus Jody, „şi tot nu am parcurs Pasul 4. Pur şi simplu mă tem de el. Şi nu sunt sigură de ce.”

Mulţi dintre noi se pot identifica cu Jody. Eu mă identific cu Jody. La începutul programului meu, efectuarea acestui inventar personal a fost copleşitor. Nu eram sigură ca aveam un sine. Nu eram sigură ce o să găsesc. Stima de sine era aşa de mică că nu ştiam dacă mai puteam îndura încă o doză de auto-critică.

Şi nu ştiam de unde să încep. Nu ştiam ce caut. Nu ştiam ce să fac cu sinele când îl găseam. Nu înţelegeam scopul. Şi nu credeam că pot să-l fac suficient de bine. Mi se părea prea multă muncă, genul de activitate murdară pentru care trebuie să-ţi sufleci mânecile până la coate.
În acest capitol, ne vom uita la acest Pas. Îl vom explora cu o viziune proaspătă. Vom căuta să examinăm nişte căi simple de a-l aborda. Şi vom trece în revistă recompensele pe care le primim dacă ne facem timp să ne privim în interiorul nostru.

SĂ PRIVIM ÎN INTERIORUL NOSTRU

„Codependenţa se ascunde sub toate dependenţele mele” a spus Carol. „Mă feresc de durere prin altceva: relaţii, substanţe chimice sau muncă. M-am ascuns într-o relaţie ca să nu am de-am face cu mine”. Mulţi dintre noi se ascund de durere. Mulţi ne ascundem de noi înşine. Poate că cel mai puternic, ultim şi sigur refuz de a ne uita la noi înşine este să dăm vina pe circumstanţe şi pe alţii. Concentrându-ne asupra altora nu ne vom rezolva problemele şi nici nu vom scăpa de durere. Ne va sustrage atenţia, însă nu va duce treaba la bun sfârşit. Nu va aduce vindecare. Concentrându-ne asupra altora nu va schimba circumstanţele. Mulţi dintre noi fac greşeala de a opri recuperarea înainte de a parcurge acest Pas. Ne aflămîn program de suficientă vreme că să identificăm problema celeilalte persoane şi să realizăm că nu e vina noastră. Însă ceea ce descoperim este că: dacă nu folosim circumstanţele prezente ca pe o provocare, un factor trigger şi ca pe o invitaţie de a ne uita în interiorul nostru, ne vom trezi că vom dansa la o reprezentaţie care se repetă.

Părăsim o persoană din pricina unei probleme, ca să ne trezim în altă relaţie cu altcineva care are o problemă similară, poate identică.

Descoperim că aceste repetări nu sunt coincidenţe. Sunt o invitaţie continuuă şi repetată de a privi înăuntrul nostru şi să găsim darul vindecător din circumstanţele noastre prezente.
Putem să salutăm şi să îmbrăţişăm provocarea.
Mulţi dintre noi încep vindecarea de codependenţă privind în afara şi pe lângă noi. De cele mai multe ori aşa ne atrage viaţa atenţia. Ne enervăm, ne înfuriem, manipulăm în încercarea de a controla şi arătăm cu degetul pe celălalt insistând la nesfârşit că face ceva nepotrivit, ceva ce nu ne place, ceva ce vrem ca acea persoană să nu mai facă.
Asta e ceea ce noi numim o concentrare „exterioară”.

Deseori, e justificat, potrivit şi necesar să ne concentrăm asupra comportamentului celuilalt. Însă când obosim să ne irosim energia discutând detaliile celeilalte persoane, fie că e vorba de un părinte, copil, prieten, partener, iubit, iubită, coleg de serviciu, şef sau angajat, ne confruntăm cu întrebările Pasului 4: Ce se întâmplă cu mine? Ce fac? Ce nu fac? De ce trebuie să trec prin aceste împrejurări? De ce această situaţie ţinteşte spre mine? De ce vechile amintiri, temeri şi tipare se repetă? Care-i planul meu? Ce lecţie am de învăţat din această experienţă?

Ce trebuie să învăţ din a avea grijă de mine? Şi ce mă împiedică să fac asta?
În acest Pas, începem procesul de căutare în noi ca răspuns la situaţiile în care ne aflăm. Realizăm un inventariu amănunţit şi fără teamă al propriei persoane.
Acest Pas nu ne spune să ne facem un inventar critic, ostil, să ne blamăm. Nu ne spune să ne găsim la nesfârşit un defect, să rămânem iresponsabili sau exagerat de responsabili sau nesăbuiţi. Ne spunem să fim „amănunţiţi şi netemători”.
Nu trebuie să ne temem de ceea ce vom găsi. Ne decidem doar să ne cercetăm pe interior ca să ne găsim pe noi.
Nu parcurgem acest Pas în locul stabiliri limitelor. Nu realizăm acest Pas că să negăm ce face sau nu cealaltă persoană şi impactul pe care-l are asupra familiilor şi vieţilor noastre. Nu parcurgem acest Pas ca să negăm ceea ce simţim.
Parcurgem acest Pas ca să ajungem la miezul recuperării auto-responsabilităţii.
Suntem responsabili pentru noi înşine – pentru situaţiile în care ne aflăm şi dacă alegem să rămânem în ele şi atitudinea noastră faţă de aceste situaţii. Suntem responsabili pentru ceea ce am creat în viaţa noastră şi ceea ce vom crea. Suntem responsabili pentru sentimentele noastre. Ele sunt ale noastre.

Cea mai mare iluzie a codependenţei este aceasta: ar trebui să ne simţim altfel dacă cineva face ceva diferit, dacă am fi în altă parte şi dacă am avea ceva ce ne-am dorit. Nu e adevărat. Putem să ne mutăm din judeţ în judeţ şi din ţară în ţară şi până când nu ne acceptăm sentimentele, ne vom simţi în acelaşi fel în fiecare locaţie pe care am vizita-o.
Dacă mă simt oribil, nu contează pe cine sun ori unde merg – mă voi simţi la fel până când îmi voi confrunta şi analiza sentimentele. Dacă îmi e teamă, îmi va fi frică până îmi voi soluţiona acest sentiment.
Când vom învăţa să privim înăuntrul nostru şi să înfruntăm ce găsim acolo, vom fi din ce în ce mai puţin afectaţi de evenimentele externe şi din ce în ce mai puternici ca să ne confruntăm cum se cuvine cu ceea ce se întâmplă. Adevărata putere constă în a ne confrunta cu noi înşine cu sinceritate şi în a ne asuma responsabilitatea.
Parcurgem acest Pas ca să fim în stare să ne asumăm responsabilitatea faţă de propria persoană pornind de la realitatea care ne înconjoară. Privind înăuntrul nostru este un semn că ne-am învăţat lecţia din circumstanţele prezente, ca să evităm repetarea acestora. Şi vom fi vindecaţi să ne bucurăm de viaţă şi de iubire.

„Înainte de a parcurge Pasul 4 aveam această imagine a unei pivniţe într-o casă”, a spus Carol, care frecventează Al-Anon de 10 ani. „Beciul era întunecos. Avea geamuri, însă erau negre de funingine şi acoperite de tufe. Pivniţa era mizerabilă. O harababură. Mizerie. Iar lumina nu pătrundea înăuntru.

„Mă speria. Încăperea aceea din casă, din casa mea, era înfricoşătoare. Nu voiam să mă uit la ea. Nu voiam să intru în ea. Totuşi întotdeauna eram conştientă de prezenţa ei.”
„Acum am parcurs de câteva ori Pasul 4”, a spus Carol. „De fiecare dată când îl parcurg, pivniţa devina un pic mai ordonată şi mai organizată. Mai curată. Acum când văd beciul din casă e o încăpere plăcută. E redecorată şi vie. Ferestrele au fost curăţate şi lustruite – sunt mari şi deschise – şi încăperea se umple de lumină aurie. Nu îmi mai este teamă de acea parte a casei. Mă simt confortabil să intru în ea şi să privesc împrejur de câte ori vreau. Acea casă sunt eu.”
E un lucru normal şi natural să ne temem de necunoscut. E normal să ne temem de locuri întunecoase şi dezordonate. Nu e în interesul nostru ca sufletul să fie un loc necunoscut, întunecos şi dezordonat.
„Înainte de a intra în programul 12 Paşi, mă protejam de emoţiile negative şi de temeri”, a spus Kathy. „Trăiam pe seama vieţilor altora. Eram mereu mai îngrijorată de soarta altora decât de a mea. Nu mă uitam în interior. Nici măcar nu-l consideram că există. Mă simţeam goală, murdară şi superficială. În felul în care mă simţeam aşa îmi ţineam şi casa. Casa era curată, dar dacă deschideai un dulap erai înghiţit. Sau dacă mutai canapeaua din loc te năpădeau păienjenii.”
Prin acest Pas începem să ne curăţăm locuinţa. E locul în care începem să căutăm pentru o soluţie la problemele noastre şi la durere. Aşa începem să ne vindecăm şi noi şi inimile noastre.
În acest Pas dăm voie luminii să înceapă să intre în noi.

UN INVENTAR AMĂNUNŢIT ŞI CURAJOS

Ce căutăm în inventarul nostru amănunţit şi curajos? Căutăm ceea ce e bun în ceea ce ne priveşte pe noi şi valorile noastre. Căutăm şi lucrurile pe care le-am făcut greşit. Însă în acest inventar moral sunt incluse şi acţiunile de auto-apărare şi chestiunea morală dacă ne iubim sau nu.
Facem un stoc al acţiunilor noastre – pozitive şi negative. Căutăm lucrurile pe care le-am făcut greşit – cele mai mari sentimente de vinovăţie şi cele mai mici. Căutăm acele lucruri pe care nu le-am făcut greşti, dar faţă de care ne simţim tot vinovaţi. Descătuşăm toată vina, îndreptăţită sau nu, şi o scoatem la lumină. Aruncăm o privire amănunţită şi curajoasă la ceea ce ne deranjează acum şi ne-a deranjat în trecut, o privire curăţată de restricţiile negării, eliberată de frica de a rosti adevărul.
Căutăm furia, frica, durerea, mânia şi resentimentele, inclusiv furia faţă de Dumnezeu. Căutăm victimizarea – căile prin care alţii ne-au victimizat, căile prin care le-am dat voie altora să ne transforme în victime şi mijloacele prin care ne-am victimizat singuri.
Căutăm amintiri dureroare reprimate. Scoatem la lumină temerile şi credinţele limitate, mesaje care nu sunt adevărate şi pot fi scena pe care ne jucăm viaţa.
Căutăm blocajele care ar putea interfera cu abilitatea noastră de a trăi şi iubi.
Nu facem asta ca să ne criticăm sau să ne rănim şi mai rău, sau să dăm vina pe noi ori pe alţii. facem asta ca să ne vindecăm de tot ceea ce a avut loc în viaţa noastră şi ca să ne vindecăm de trecut. Facem asta ca să fim în stare să ne vindecăm şi să atingem cel mai înalt nivel posibil de responsabilitate de sine şi răspundere faţă de acţiunile întreprinse.
Aici avem câteva modalităţi prin care oamenii abordează acest Pas:

1. Inventar al caracteristicilor unei persoane codependente
Putem enumera câteva dintre trăsăturile şi acţiunile unui persoane codependente cu care ne-am protejat, persoanele implicate în aceste acţiuni şi sentimentele noastre legate de ele. Acţiunile asupra cărora ne vom concentra sunt: grija faţă de celălalt, controlul, reprimarea sentimentelor, neadministrarea corespunzătoare a sentimentelor, manipularea, neglijarea propriei persoane, neasumarea responsabilităţii pentru propria persoană (inclusiv responsabilitatea emoţională şi financiară), îngrijorarea, criticarea constantă a acţiunilor noastre şi a propriei persoane, sentimentul că nu putem face ceva suficient de bine (indiferent despre ce e vorba), nu  ne placem şi nu ne iubim, nu dăm voie altora să ne iubească şi să ne placă, nu avem grijă de noi şi nici nu dăm voie cuiva să aibă grijă de noi şi de nevoile noastre, folosirea negării ca instrument de susţinere, ne simţim victime, dăm voie altora să ne victimizeze, nu stabilim limite, nu ne încredem în instinctele şi sentimentele noastre, nu avem încredere în Dumnezeu, nu avem încredere în viaţă şi vindecare, ne simţim nesiguri, lipsa de intimitate şi împlinire în relaţii, vină justificată sau nu, acţiuni sexuale (inclusiv codependenţa sexuală – relaţii sexuale când nu vrem asta cu adevărat şi un comportament sexual ca să-l mulţumim pe celălalt cu care nu ne simţim confortabili), obsedaţi, dependenţi de alţii, comunicare slabă, lipsă de onestitate (inclusiv emoţională), nu spunem nu când simţim aşa, nu spunem ce vrem şi ce avem nevoie, reprimarea nevoilor şi dorinţelor, nu simţim că avem o viaţă a noastră, subapreciere, credem că merităm puţin de la oameni şi de la viaţă, perfecţionism, aşteptări nerezonabile de la alţii, rămânem blocaţi ori captivi în relaţii, nu deţinem autocontrolul în relaţiile cu alţii (inclusiv membrii familiei), devenim rigizi şi inflexibili, ne blocăm în nefericire şi gândire negativă, nu ne distrăm, ne privăm fără rost, ne aşteptăm ca alţii să îşi asume responsabilitatea pentru noi, ne martirizăm, gândire ambiguuă şi nerealistă, lipsa de spontaneitate, teama de sau incapacitatea de a aborda şi rezolva problemele; imagine negativă despre noi şi capacităţile noastre, ruşine, chestiuni vechi nerezolvate, mai ales cu familia din care provenim, probleme legate de abuz din trecut nerezolvate, sentimentul de disperare legat de relaţiile noastre, durere incertă sau dorul de iubire, abandonarea prieteniilor, nu suntem înclinaţi spre rutina zilnică şi constantă, suntem plini de frică şi panicaţi, tendinţa de a ataca oamenii bolnavi şi în nevoie, tendinţa de a fi atraşi de relaţii care nu merg şi situaţii care ne ocupă timpul; resentimente datorate caracteristicilor enumerate mai sus. În ultimele faze ale codependenţei trebuie să căutăm depresia cronică, acţiuni complusive sau dependente, neglijarea propriei persoane până la îmbolnăvire şi gânduri de suicid.
„Marile probleme ale inventarului meu privind codependenţa erau manipularea şi controlul”, a spus Kevin. „Gândul că aş putea să-i controlez pe ceilalţi era foarte serios şi de a controla sentimentele altora ca să mă simt în siguranţă. Încercam să fiu înaintea tuturor. Îmi era teamă de persoanele care se enervau pe mine ori nu se controlau. Spuneam că-mi place spontaneitatea, dar îmi era teamă de ea. Îmi petreceam mare parte din timp făcându-mi griji legate de ce gândeau alţii despre mine şi credeam că pot să controlez asta. Îmi făceam fixaţii asupra oamenilor.”

2. Schiţă biografică generală
Aceasta e o cale uşoară de a vă scufunda în acest Pas. Aşezaţi-vă cu o faie de hârtie şi un creion şi scrieţi despre voi. Începeţi simplu. Unde v-aţi născut? Apoi lăsaţi procesul să preia conducerea. Scrieţi ce vă vine în minte despre voi şi viaţa voastră – din copilărie până în prezent. Nu vă complicaţi prea mult scriind totul. Nu vă copleşiţi încercând să faceţi o biografie perfectă. După ce faceţi această primă schiţă, poate vreţi să treceţi la Pasul 5 şi să vorbiţi cu cineva despre ce aţi descoperit. Sau să treceţi la următorul strat al fiinţei voastre.
Citiţi-vă biografia. Lipsesc piese? Sunt părţi pe care le-aţi scrie pe altă hârtie? Cum a fost în şcoală? Cum a fost să creşteţi în familia voastră? Ce fel de sentimente aveţi faţă de voi şi alţii? ce aţi făcut bine? Ori prost? Ce aţi vrut pentru voi şi vieţile voastre? Ce simţiţi legat de ceea ce aţi făcut şi aţi devenit până acum? Ce au aşteptat alţii de la voi? Voi ce aşteptaţi de la voi? Care sunt secretele voastre? Ce ascundeţi lumii despre voi? Aveţi secrete „vinovate” care vă fac să vă fie ruşine? Fiţi sinceri. Nu e vremea să ascundem. Ce aţi greşit altora? Ce simţiţi că v-au greşit ei vouă?
Amintiţi-vă, acest Pas nu e despre a fi drăguţ şi corect. Ci despre a scoate totul la lumină. Biografia nu vă va fi publicată. Daţi-vă frâu liber şi spuneţi ce simţiţi nevoia şi vreţi să spuneţi.
Scrieţi despre relaţiile voastre, sentimente şi comportament. Cum vă protejaţi? Ce faceţi ca să supravieţuiţi? Acesta este un exerciţiu interesant pe care-l puteţi relua de-a lungul anilor. Vom fi surprinşi să vedem cum perspectiva asupra noastră şi a vieţilor noastre se schimbă pe măsură ce noi ne schimbăm.

3. Schiţă biografică specifică
Unele persoane preferă să se axeze pe o zonă a vieţii lor, cum ar fi relaţiile, familia sau serviciul. Aceasta este folositoare dacă vă treziţi blocaţi într-o anumită zonă. Scrieţi istoria acelei zone, începând cu începutul. De exemplu: Ce a caracterizat acea relaţie? cum a început? Cum s-a sfârşit? Care au fost părţile ei bune? Care au fost evenimentele traumatizante din acea relaţie? Cum s-au încheiat şi cum s-au rezolvat? Care-i statutul relaţiei acum? Cum ţi-ai administrat sentimentele şi nevoile în acea relaţie? dar cealaltă persoană? Te simţi o victimă? De ce? Cum te-ai protejat în acea relaţie? ce ai învăţat din ea? Ai luat vreo decizie semnificativă, de auto-apărare, pentru tine şi alţii bazată pe cursul acelei relaţii, cum ar fi: femeile (bărbaţii, şefii, rudele, vecinii, etc.) nu pot fi de încredere? Ce simţi legat de acea persoană acum? Există linişte în suflet legat de această relaţie? care au fost lucrurile dureroase pe care această relaţie le-a adus în viaţa ta? Ce crezi acum despre tine, cealaltă persoană şi această relaţie? Care sunt sentimentele tale?
Putem să procedăm în acelaşi fel şi legat de serviciu. Scrieţi despre istoricul angajărilor voastre. Nu e un CV, ci o trecere în revistă personală despre noi înşine şi viaţa noastră, comportamentul şi credinţele noastre la serviciu. Aceasta ne poate ajuta să identificăm ideile de auto-apărare despre noi şi ne ajută să ne descoperim calităţile şi talentele. Scrieţi despre relaţiile cu colegii, ce aţi simţit când v-aţi luat această slujbă, ce s-a întâmplat, ce simţiţi acum legat de această slujbă. Ce lucruri bune aţi câştigat din această experienţă? Dar cele negative? Ce credeţi despre voi şi despre abilităţile de la serviciu? Există ceva legat de conduita voastră care vă deranjează privind istoricul angajărilor? Ce sentimente aveţi?
Cu cât putem să scriem mai multe despre noi, despre sentimentele şi credinţele noastre, cu atât mai de ajutor ne este această activitate.

4. Pasul 4 ca „Big-Book”
Această abordare (cuprinsă între paginile 64 – 71 ale „Big-Book” a Alcoolicilor Anonimi) este abordarea originală sugerată pentru Pasul 4. Această versiune face apel la o evaluare onestă a propriei persoane. E simplu şi direct. Scriem numele celor faţă de care avem resentimente şi de ce avem. Scriem ce părţi ale vieţii noastre simţim că acele persoane ni le-au afectat ori le-au făcut rău. Pe lista noastră cu resentimente includem „oameni, instituţii sau principii faţă de care eram sau suntem furioşi”. De exemplu: „Îi port pică prietenei mele pentru că nu mă sună suficient de des şi asta îmi afectează viaţa socială şi sentimentele de stare de bine.”
Facem o listă a temerilor noastre. Mulţi dintre noi descoperă că frica este un motiv de bază în codependenţa noastră. Acesta Pas este o cale de a ne debarasa de ea. „Uneori ne gândim că frica ar trebui să fie clasată cu furtul. Se pare că provoacă mai multe necazuri”, scriu autorii „Big-Book”.
Enumerăm animozităţile şi rănile pe care le avem, reale şi imaginare.
„Este clar că o viaţă trăită în resentimente adânci duce doar la inutilitate şi nefericire. Dacă permitem acest lucru, irosim ore importante în care ar fi trebuit să facem altceva benefic”, spune „Big Book”. „Căci atunci când ancorăm asemenea sentimente, închidem uşa luminii Spiritului”.
Nu zdrobim şi nu ne reprimăm furia şi resentimentele. E posibil ca sentimentele noastre să fie de mult depăşite. Scopul acestui proces este să scoatem la iveală sentimentele noastre putrede adânc înrădăcinate, ca să le percepem şi să terminăm cu ele.
În acest Pas 4 e posibil să vrem să acoperim toate domeniile cu probleme ale existenţei noastre – furia, resentimentele, frica, sexul şi banii – să trecem în revistă cu de-amănuntul fiecare segment cu o atitudine de acceptare de sine şi nu de ruşine.

5. Lucruri pe care le-am făcut greşit
Aceasta poate să fie o ridicare în slăvi a lucrurilor pe care le-am făcut şi faţă de care ne simţim vinovaţi. Acest Pas ne ajută să ne clarificăm acţiunile şi cuvintele care ne provoacă vinovăţie şi ruşine, ca să terminăm cu vinovăţia din trecut. Ne poate ajuta să ne clarificăm şi sentimentele de vină nejustificată – care nu ne aparţin nouă, ci altora. Şi acestor sentimente putem să le punem punct. Acesta este locul în care dăm drumul raţionalizării sau justificărilor şi privim înăuntrul nostru.
Înţelegeţi acest lucru: faptul că ne tratăm rău este o chestiune morală şi o greşeală identice cu tratarea altor persoane prost. Credinţa că suntem de neiubit, proşti, nemeritoşi, insuficient de buni, inferiori sau superiori este o chestiune morală. Nestabilirea de limite şi graniţe cu alte persoane, permiţându-le să ne rănească sau să ne facă rău este o chestiune morală. Nu-i ajută nici pe ei şi ne face rău şi nouă. Spunându-ne că e în regulă să acceptăm un tratament prost din partea altora e o problemă morală. Neglijarea propriei persoane e o problemă morală. E greşit să aşteptăm de la noi să fim perfecţi. Nepermiţând altora să se simtă bine şi să se bucure că sunt vii e o problemă morală. Neascultându-ne, neavând încredere în noi e o problemă morală, ca şi faptul că nu ne placem şi nu ne iubim, iar aceasta e inima şi sufletul codependenţei.

6. Răul pe care ni l-a provocat alţii
Parcurgerea Pasului 4 din acest punct avantajos ne ajută să scoatem totul la lumină. Putem să enumerăm toate ipostazele de victimă încă din prima zi. Ce persoane, instituţii, locuri sau credinţe ne-au făcut victime ori ne-au rănit? Cum sau de ce? Cum ne-au afectat vieţile? Cum ne fac să ne simţim? Avem vreun rol în această poveste? De exemplu, am spus da cuiva când am fi putut spune nu? De ce nu am făcut-o? De ce ne-am temut că s-ar fi putut întâmpla dacă aveam grijă de noi? De ce nu suntem stăpâni pe noi în relaţia cu acea persoană? Ce idee ne-a împiedicat să avem grijă de noi?
Faceţi o plângere serioasă în scris. Văicăriţi-vă odată şi pentru totdeauna ca să terminăm cu asta şi să ne vindecăm.

7. Un inventar al bunurilor
Mare parte din codependenţa noastră implică dificultate în a vedea ce-i bun pentru noi şi vieţile noastre. Vedem cu uşurinţă ce e rău. Ne e de ajutor să parcurgem Pasul 4 asupra calităţilor noastre bune, talentele, valorile şi ce e potrivit pentru noi. S-ar putea şi să fie, cum a spus o femeie, cel mai greu Pas 4 pe care-l facem vreodată.

8. O listă a furiei, fricii şi ruşinii
Puneţi pe listă toate persoanele pe care sunteţi furioase, toate lucrurile de care vă e frică şi tot ceea ce urâm la noi. Vărsaţi totul. Aceasta e o abordare simplă a acestui Pas. Faceţi o listă cu persoanele şi lucrurile, prezente şi trecute, care vă deranjează. Deranjează înseamnă „vă face să fiţi supăraţi, să vă temeţi, să fiţi furioşi, neajutoraţi, turbaţi de furie, indignaţi, răniţi, ruşinaţi, vinovaţi, îngrijoraţi sau tulburaţi”. Deranjează mai înseamnă şi „provoacă orice tip de reacţie în voi, inclusiv să controlaţi şi să dădăciţi”. Puteţi include lucruri despre voi şi despre viaţa voastră care vă deranjează, dar şi despre alţii, despre realţiile sau activităţile care vă dereanjează.
Încercaţi să notaţi sentimentele şi ideile legate de fiecare incident sau persoană care vă deranjează. De exemplu: „Mă deranjează să lucrez cu Marge. E puternică şi dominatoare, iar eu mă simt ca un prost în preajma ei.” Cu cât ne asumăm mai mult responsabilitatea pentru fiecare incident, cu atât e mai bine. Asta nu înseamnă că ne învinovăţim, ci că încercăm să ajungem la rădăcina problemei. De exemplu: „Marge îmi declanşează sentimentul că sunt prost.” Această înţelegere e genul de activitate care ne ajută să ne vindecăm. Dacă eu am ideea că sunt prost, dacă descopăr asta legat de mine, pot renunţa la vechile idei şi să le schimb cu altele mai bune, cum ar fi: „Sunt competent şi capabil. Sunt inteligent. Post să fiu stăpân pe mine în preajma altor persoane.”
Însă nu voi şti la ce să renunţăm şi ce să schimbăm până nu vom parcurge Pasul 4. concluzia este aceasta: dacă credem că suntem de neiubit, nu vom lăsa pe nimeni să ne iubească. Şi dacă credem că oamenii ne vor răni şi vor profita de noi, probabil că aşa vor face.
Cu cât mai multe incidiente din copilărie includem în acest Pas, cu atât ne vom vindeca şi mai mult. Mare parte din ceea ce discutăm în acest Pas este un concept de origine numit lucrul cu familia de origine. Asta înseamnă că privim înapoi în trectu, mai ales în copilărie, ca să vedem în ce fel acesta ne afectează în prezent. Privim durerea, incidentele şi deseori abuzul suferit ca să ne putem vindeca şi elibera de ele.
Nu facem această muncă ca să-i facem de ruşine ori să dăm vina pe alţii şi pe noi înşine. Însă ne vom înfuria o vreme. O parte importantă a acestui proces înseamnă să ne simţim răniţi şi furioşi cât e cazul, ca să isprăvim odată cu aceste sentimente. Trebuie să ni le scoatem din minte, trupuri şi suflete ca să ne eliberăm de influenţa şi controlul lor.
Ne dăm voie să suferim pe deplin pentru pierderile noastre. Emoţiile noastre nerezolvate ne pot motiva comportamentul de azi. Chestiunile neterminate ne ţin pe loc. Se tot repetă până când vom fi pregătiţi să le soluţionăm. Deseori nu e nevoie decât de acceptare. Uneori avem nevoie de mai mult ajutor ca să ne vindecăm de trecutul nostru.
Căutăm dependenţele negate şi problemele din trecut. Dacă a existat dependenţa de sex, alcoolismul, codependenţa nerezolvată, sau alte probleme din familie, trebuie să le dăm la iveală, să le identificăm şi să fim sinceri legat de impactul lor în vieţile noastre.
Căutăm mesaje din trecut care ne pot controla vieţile prezente: „nu simţi”, „nu te gândeşti”, să nu fii cine eşti”, „să nu te simţi bine în propria piele”, fi perfect(ă)”, „nu te distra”, ai grijă de alţii şi nu de tine”. Acestea sunt mesajele generice codependente pe care mulţi dintre noi le-au primit şi care ne controlează vieţile şi comportamentul în prezent. Căutăm şi alte mesaje care e posibil să se amestece în calitatea vieţilor şi relaţiilor noastre: „nu sunt de iubit”, „nu poţi să te încrezi în oameni”, „sunt prost”, „nu merit să reuşesc”, „nu valorez nimic”, „oamenii mă resping mereu”, „îmi e mai bine singur(ă)”.
Aceste mesaje pot fi forţe puternice, călăuzitoare în vieţile noastre. Dacă noi credem că suntem proşti, acest mesaj poate câştiga controlul asupra vieţii. Vom face constant lucruri ca să dovedim că mesajul este adevărat, sau vom pune mereu presiune asupra noastră ca să dovedim că mesajul nu este adevărat. Relaţiile noastre cu alte persoane pot fi conduse conştient sau inconştient de nevoia de a demonstra că nu suntem proşti şi de frica că suntem.
Dacă credem că nu merităm să fiu iubiţi, această credinţă poate afecta calitatea relaţiilor, inclusiv cele mai importante – relaţiile cu noi înşine. Tot ce facem sau nu – cu alţii sau cu noi înşine – poate fi rezultatul acestei idei.
Potenţa mesajului „nu simţi” este aparentă. Dacă nu e în regulă să simţi, ne vom petrece primele ore ale dimineţii rezistând, luptându-ne, fără să ascultăm şi să suprimându-ne trăirile. Dacă simţim ceva e posibil să ne petrecem mare parte a timpului fiindu-ne ruşine şi simţindu-ne stânjeniţi când manifestăm sentimentul. Sentimentele sunt parte importantă din noi. Nerecunoaşterea lor este un factor cheie al codependenţei. Trăindu-ne sentimentele, dându-ne voie să avem sentimente sunt cheia către vindecare.
Un scop al acestui Pas este să ne deschidem şi să ne vindecăm latura emoţională.
„12 Paşi sunt afrimaţii care-mi amintesc că am sentimente”, spune Tim. „Paşii sunt un memento care-mi spun să dau atenţie sentimentelor mele şi să las sentimentele să fie în viaţă şi nu să le uit or să le ignor.”
Mulţi dintre noi, inclusiv eu, au nevoie de această permisiune şi afirmaţie în mod regulat. Ani de zile experţii au numit alcoolismul „o boală a sentimentelor”. Ei bine, la fel e şi codependenţa. Sentimentele nu sunt o boală; netrăirea lor, reprimarea acestora, reţinerea sunt problema.
Unii experţi spun acum că sentimentele ucise provoacă boala – suferinţa fizică, uneori moartea. Sunt de acord. Şi dacă nu simţim nu suntem pe deplin vii.
Putem folosi acest Pas ca un vehicol pentru a obţine onestitatea emoţională şi să ne facem un inventar emoţional. Ne dezvoltăm foarte mult când ne acordăm un moment pentru un inventar legat de ceea ce simţim cu adevărat. Încercăm să controlăm pentru că ne temem? Suntem furioşi pentru că ne e ruşine? Ne simţim rău pentru că suntem furioşi? Ce simţim?
Deseori, pentru a ne descoperi emoţiile prezente, trebuie să săpăm în trecut şi să descoperim sentimente vechi, cele pe care nu le-am trăit, dar ar fi trebuit, cu ani în urmă. Dacă nu facem acest lucru, aceste sentimente devin încurcate şi confuze. E posibil să fim furioşi pe părinţii noştri şi să ne vărsăm această furie pe oamenii din viaţa noastră prezentă.
Ţineţi minte, sentimentele noastre sunt responsabilitatea noastră. Nu contează cine ce a făcut. Sentimentele noastre sunt sentimentele noastre. Vor rămâne cu noi până când vom încheia socotelile cu ele, indiferent dacă cealaltă persoană se schimbă sau nu.
Sentimentele nerezolvate din trecut nu vor dispărea. Mulţi dintre noi se vor trezi creând situaţii care declanşează sentimentele pe care le negăm, până când ne vom simţi în siguranţă să ni le rezolvăm. De exemplu, dacă o persoană importantă din trecutul nostru ne-a respins, e posibil ca în permanenţă să atragem şi să ajutăm situaţii în care vom fi respinşi. Încheiem afaceri din trecut recunoscând şi eliberându-ne de sentimentele vechi şi înlocuind credinţele negative cu unele pozitive.
Putem învăţa să ne dăm voie să simţim şi să ne vindecăm de încărcătura de sentimente din trecut. Putem învăţa să ne descurcăm cum se cuvine cu sentimentele noastre şi să le trăim pe cele dureroase, ca să ajungem la cele pline de bucurie.
Aceşti Paşi ne vor ajuta să facem asta.
Ca să ne deschidem în faţa inimilor noastre, a sinelui nostru şi a sentimentelor, e posibil să facem mai mult decât să ne rezolvăm minorele emoţii netrăite din trecut. Unii specialişti, cum ar fi Patrick Carnes, că majoritatea copleşitoare aflată în recuperare de pe urma codependenţei, dependenţei de substanţe, sau ambele, trebuie să înfrunte şi să se vindece de problemele nerezolvate din trecut. Acestea pot include abuzul fizic, sexual sau emoţional. Multe acţiuni calificate drept abuz includ neglijenţa, abuzul camuflat şi ruşinea.
Folosirea programului nostru de recuperare pentru a identifica, accepta şi a ne vindeca de abuz nu este o părticică mică a procesului de vindecare. O parte dintre cei aflaţi în recuperare consideră că este miezul procesului. Înţelegeţi că nu folosim acest proces ca să-i învinovăţim pe părinţi ori alte persoane. Îl folosim ca să nu-l mai negăm şi să începem să ne vindecăm de impactul său. Mulţi dintre noi au trăit cu abuzul atât de mult timp că nici măcar nu-l mai identificăm ca fiind astfel. Ni se pare normal şi găsim scuze pentru făptaş. Unii dintre noi au fost abuzaţi grav şi memoria lor a fost complet blocată contra abuzului.
Asta nu înseamnă că abuzul a dispărut. Ne va bântui până când vom fi pregătiţi să avem de-a face cu el. Acest gen de muncă, această muncă profundă, trebuie abordată cu precauţie. Nu trebuie efectuată la voia întâmplării ori neglijent. Dacă e nevoie căutaţi ajutorul unui profesionist. Folosiţi-vă discernământul şi judecata în explorarea acestei secţiuni. Dacă această problemă vi se aplică, o să iasă la suprafaţă la un moment dat – când sunteţi pregătiţi şi e momentul potrivit să-i faceţi faţă.
Aşa cum a spus Louise Anderson, nu vorba de a învinovăţi aici. De cele mai multe ori părinţii noştri au fost mai abuzaţi decât noi. Persoanele abuzate abuzează alte persoane. Şi îşi fac rău singuri. Cu toţii trebuie să începem să identificăm această problemă şi să ne vindecăm ca să-i putem pune capăt.
Maturizarea într-o familie dependentă este abuzivă, nu normală. Nu duce la sănătate, stimă de sine şi bunăstare printre membrii ei. De obicei duce la codependenţă. Această deficienţă pe care o numim codependenţă nu este nouă. Familiile dependente nu sunt noi. Recuperarea e ceva nou.
Putem în sfârşit să facem ceva să punem capăt tradiţiei familiei în codependenţă, ruşine şi stimă de sine redusă transmisă din generaţie în generaţie. Putem începe propriul proces de vindecare.

SĂ ÎNVĂŢĂM SĂ NE IUBIM SINGURI

În plus faţă de identificarea şi vindecarea de trăirile, incidentele şi credinţele din trecut, mai există un beneficiu important al parcurgerii acestui Pas. Unele persoane numesc programul 12 Paşi ca fiind „egoist”. Aşa este. Parcurgem acest program pentru noi înşine, indiferent a cui problemă ne-a adus în faţa acest Paşi, nu contează pentru cine am venit iniţial în acest program să-l ajutăm. Însă aceşti Paşi sunt şi un program al stimei de sine. Îi parcurgem ca să punem capăt vinovăţiei, ruşinii şi stimei de sine reduse. Parcurgem aceşti Paşi ca să învăţăm să ne iubim singuri. Apoi vom învăţa cum să iubim pe alţii şi cum să-i lăsăm să ne iubească.

Vina justificată înseamnă că ne simţim prost faţă de un lucru pe care noi l-am făcut. Dacă ne simţim vinovaţi faţă de ceva ce am făcut, putem remedia acest lucru şi punem capăt sentimentului de vinovăţie. Există o soluţie, fie că înseamnă să ne schimbăm comportamentul ori să ne revanşăm.
Ruşinea înseamnă să ne simţim prost pentru cine suntem. Schimbarea comportamentului ori revanşarea nu face ruşinea să dispară. Ruşinea ne lasă cu sentimentul că tot ce putem să facem este să ne cerem scuze că existăm. Mulţi dintre noi suntem controlaţi de ruşine. Uneori provine de la alţii, alteori de la noi.
Acest Pas ne ajută să trecem de la un sistem bazat pe ruşine la un sistem prin care ne acceptăm şi ne iubim aşa cum suntem. Scăpăm de vină şi de ruşine.
Un sistem bazat pe acceptare presupune că ne iubim, ne preţuim, ne hrănim şi ne acceptăm necondiţionat şi pe noi şi istoria noastră. Înseamnă că ne dăm voie să facem greşeli şi erori. Acest program de recuperare a fost conceput pentru fiinţe umane, imperfecte. Noua noastră definiţie pentru perfecţiune poate însemna să întâmpinăm cu bucurie cine suntem la orice moment. Greşelile sunt ceea ce facem, nu cine suntem.

Când parcurgeţi acest Pas, să nu uitaţi să enumeraţi greşelile pe care le-aţi făcut vouă înşivă: să vă spuneţi că nu în regulă cine sunteţi; să vă respingeţi şi să vă pedepsiţi pentru ceea ce sunteţi; să vă trataţi într-o manieră inferioară a ceea ce meritaţi. Faptul că nu ne iubim, nu ne preţuim, nu ne hrănim şi nu ne acceptăm sunt unele dintre cele mai abuzive greşeli pe care le putem face.
Persoanele care se iubesc nu încetează să se maturizeze şi să se schimbe. Persoanele care se iubesc şi se acceptă sunt cele care sunt capabile să se schimbe. Despre asta este acest Pas – continuarea procesului de iubire de sine şi acceptare pe care l-am început în Pasul 1.
Persoanele care se iubesc nu devin egoiste. Devin persoane capabile să-i iubească pe alţii pentru că se iubesc şi se acceptă pe ei înşişi. Dacă cineva vă spune că nu e bine şi e greşit să vă iubiţi singuri, să nu-i credeţi. Este cel mai bun, cel mai sănătos şi cel mai iubitor lucru pe care îl puteţi face pentru voi şi pentru toţi cei din viaţa voastră.
Acest Pas ne aşează pe calea acestui proces.
Până când am ajuns la parcurgerea acestui Pas, am fost chemaţi să desfăşurăm o activitate concentrată. Poate fi intensă. Ce căutăm? Latura întunecată, latura care ne împiedică să ne iubim, să-i iubim pe alţii şi să-i lăsăm pe alţii să ne iubească – latura care ne blochează să ne găsim iubirea şi fericirea pe care le vrem şi le merităm.
Să căutăm temerile, mânia, durerea şi ruşinea evenimentelor trecute – sentimente îngropate care e posibil să ne afecteze vieţile în prezent. Aceste sentimente îşi au de obicei rădăcinile în relaţiile cu părinţii şi alte persoane importante din trecutul nostru. Deseori, răspunsurile din prezent sunt conectate cu sentimentele neclarificate din trecut. Ca să ne eliberăm astăzi, trebuie să ne vindecăm de sentimentele de ieri.
Să căutăm credinţe despre noi şi alte persoane ascunse în subconştient care se pot amesteca în calitatea vieţii şi relaţiilor noastre prezente. Să căutăm acţiunile şi tiparele cu un ochi critic pentru a discerne pe cele de auto-apărare.
Să căutăm în acţiunile ascunse, cele pe care le dosim uneori şi de noi înşine.
Încercăm să săpăm după vină – justificată şi nejustificată – şi s-o scoatem la lumină.
Să facem acest lucru fără să ne temem de ceea ce vom găsi. Executăm această sarcină cu iubire şi compasiune faţă de noi înşine. Ne vom da voie să manifestăm toată gama de sentimente faţă de alte persoane pe care trebuie să o simţim de-a lungul drumului, însă scopul nostru este să îndeplin această sarcină cu câtă iubire şi compasiune sunt posibile faţă de alţii – atâta vreme cât această iubire şi compasiune nu ne întăreşte negarea realităţii. La început vom simţi mânia, chiar şi furia, care e necesară, apoi ne vom strădui să iertăm. Ne vom întoarce în trecut atât de departe cât e nevoie pentru a putea în cele din urmă să-l lăsăm în urmă şi să ne eliberăm.
Cel mai adesea ne trezim prinşi în efectul bulgărelui de zăpadă când începem acest proces. Dacă suntem deschişi şi ne dorim, vindecarea capătă o viaţă a sa.
Am vorbit în acest capitol de câteva modalităţi de a parcurge acest Pas. Diferitele idei menţionate nu sunt toate modalităţi. Dacă tu, ori altcineva, îţi sugerează o idee care ţi se pare atrăgătoare pentru parcurgerea acestui Pas, încearc-o.
Al-Anon World Services a publicat „Blueprint for Progress”, o listă pe care mulţi au considerat-o utilă în parcurgerea Pasului 4. Unor persoane, ca Louie Anderson, le-a fost de ajutor să scrie scrisori. Dragă tati este o succesiune de scrisori pe care le-a scris tatălui său alcoolic. În aceste scrisori, Anderson trece printr-o gamă variată de emoţii – de la emoţie la nedumerire, la iubire şi acceptare – punând accent pe impactul pe care alcoolismul tatălui său l-a avut asupra sa şi a relaţiei dintre ei.
Unele persoane pun mâna pe hârtie şi pe creion şi scriu.
„Am parcurs Pasul 4 de trei ori până acum”, a spus Jane. „Mă aşez cu un carneţel în braţe şi scriu şi tot scriu. Asta mă ajută.”
Alte persoane au parcurs Pasul în părţi mici şi nu şi-au analizat dintr-o dată întreaga viaţă.
Altor persoane le vine la îndemână, din pricina gravităţii trecutului lor, să caute ajutor profesionist.
Masajul terapeutic poate fi de ajutor în explorarea, identificarea şi eliberarea amintirilor şi mesajelor stocate şi în vindecarea de ele. La fel pot face şi alte forme alternative de vindecare.
Sentimentele, credinţele şi durerea nu dispar doar pentru că le-am negat şi reprimat. Ele se adâncesc şi sunt stocate în fibrele şi ţesuturile corpurilor noastre. Apoi tot apar în acţiunile noastre până când ne vindecăm. Şi da, vindecarea e posibilă. Ne putem vindeca până la nivelul la care am fost afectaţi.
Să nu vă faceţi griji pentru parcurgerea perfectă a acestui Pas. Nu vă faceţi griji să-l faceţi bine. Acest Pas va avea rezultate dacă facem un efort să îl parcurgem. Va declanşa un proces. Ne va împinge mai departe în călătoria noastră. Alegeţi o cale prin care să parcurgeţi acest Pas, apoi faceţi-o. Fiţi pe cât de oneşti posibil. Fiţi deschişi. Fiţi dorinici să faceţi ce simţiţi că e bine pentru voi, nu trebuie să-l lăsaţi să vă copleşească. Când încep recuperarea, unele persoane sunt atât de critice cu ele însele, că trebuie să aştepte un an sau doi până parcurg acest Pas.
Dacă nu vă simţiţi pregătiţi, nu vă faceţi griji. Ca şi ceilalţi Paşi, acesta vă va găsi când e momentul potrivit. Veţi şti când e timpul.

SĂ NE DESCHIDEM INIMILE PENTRU IUBIRE

Mi-au trebuit ani de zile să-mi dau seama de puterea, de semnificaţia şi de potenţa Pasului 4 al acestui program, întrucât se aplică recuperării de codependenţă. Daţi-mi voie să vă povestesc ce s-a întâmplat şi ce realizări mi-a adus acest Pas în viaţă.
Prima dată când am îndrăznit să mă uit în interiorul meu, am fost îngrozită. Exersasem toată viaţa mea să mă evit cu orice chip. Tânjeam şi mă agăţam de orice dependenţă, relaţie sau lucru care mă distrăgea în exterior. Făceam asta pentru că îmi era frică – frică de ceea ce aş fi găsit, frică de impactul emoţional de a căuta ceea ce fusese vreme lungă depozitat în mine. Poate că mă temeam că nu o să găsesc nimic înăuntru ori doar beznă.
Nu am ştiut cum să privesc înăuntru până nu am descoperit acest Pas, această unealtă.
Prima oară când mi-am făcut un inventar a fost primitiv şi rudimentar. Slavă Domnului că asta e tot ce cere acest program, căci experimentul meu primitiv şi rudimentar cu propria-mi persoană a fost suficient pentru a mă propulsa pe drumul vindecării.
Nu a fost suficient.
Mi-am făcut şi autobiografia. Am scris ce mi-a venit în minte despre mine. A avut între opt şi cincisprezece pagini. Lucrul la autobiografie a fost o listă cu secrete care m-a făcut să mă ruşinez zdravăn. La vremea aceea am făcut ce am putut.
Următorul meu Pas 4 a fost mai rafinat. Petrecusem încă un an de zile în cercurile de vindecare. Devenisem mai conştientă de ceea ce mă deranja şi de alte secrete faţă de care mă simţeam prost – lucruri pe care le trecusem cu vederea. Aceste noi sondări au fost încorporate în următorul meu Pas 4.
Apoi a început adevărata muncă. Am intrat într-o fază de cercetare interioară la un nivel profund. Nu era o schiţă generală a copilăriei mele, ci o schiţă detaliată a minţii şi sufletului meu şi tot ceea ce participase la realizarea lor.
Acest proces a devenit experimental. Am început să trăiesc Pasul 4. Viaţa mi-a dat coate şi ghionturi până când m-am certetat atât de adânc în profunzime că, în cele din urmă, m-am văzut cu adevărat. Am început să văd mai mult decât acţiunile pe care afişam şi îmi făceau rău. Procesul prin care îmi examinam acţiunile într-o autobiografie a fost crucial. Primii mei câţiva Paşi 4 au decojit straturile exterioare de durere ale inimii mele. Însă în ea erau îngropate mult mai multe.
Această căutare fără teamă, această cercetare interioară, a devenit un proces forţat, impus mie de recuperare, de viaţă şi de Sinele meu Superior. Nu mi-a plăcut, însă am învăţat să accept acest lucru, să trec prin el. Am vrut să mă folosesc de oameni, de locuri şi diversiuni ca să nu mai simt ceea ce simţeam. Chiar şi când am fost forţată să mă cercetez pe dinăuntru – pentru că mă predasem unui Dumnezeu care mă iubea îndeajuns ca să mă oblige să fac asta – o mică parte din mine se agăţa de ideea că dacă-mi manipulam circumstanţele – îmi schimbam domiciliul ori starea actuală de spirit – durerea va înceta.
Dar nu a încetat. Şi sunt recunoscătoare. Am învăţat că indiferent cum aranjam circumstanţele prezente, voi simţi ceea ce simţeam şi voi înfrunta ceea ce înfruntam – pentru că era vremea să fac asta. În cele din urmă venise timpul ca eu să mă vindec. Cerusem ca acest lucru să se întâmple. Acum primeam darul vindecării.
Era dureros. Durerea cu care în cele din urmă mă confruntam mă însoţise de multă vreme. Era aşa de profundă ca şi mesajele care o însoţeau, pe care nu le recunoscusem drept durere ori mesaje negative. Eram conştientă doar de mohoreala şi de suferinţa constantă de a fi în viaţă, ori mai degrabă, de a fi parţial în viaţă.
Eram mâhnită, foarte mâhnită, singură şi sufeream. Îmi înconjurasem inima cu multe ziduri şi nu toleram să primesc iubire.
Îmi negasem şi fusesem oarbă la sentimentele mele atât de timp – sentimente legate de tatăl meu, de mama mea, de mine şi de prietenii mei – că trăisem o viaţă de iluzie şi deziluzie. Sentimentele de tristeţe şi respingere erau însoţite de ideea că nu eram suficient de bună şi nu voi fi niciodată. Şi mascam toate acestea într-o dihotomie stranie în care oscilam între sentimente de superioritate şi inferioritate.
Fusesem neglijată ca copil şi mi se inoculaseră sentimente nepotrivite despre mine, fusesem abuzată, deprivată şi mi se refuzaseră atâtea lucruri de care un copil are nevoie ca să fie sănătos la limita bunului simţ. Ca să supravieţuiesc m-am minţit îngrozitor. Mi-am spălat creierul şi am găsit scuză după scuză faţă de cei cu care trăiam.
Cea mai mare durere nu a venit de la ceea ce am trăit, ci de la reacţia mea faţă de ceea ce trăisem: negarea şi auto-respingerea. Învăţasem să accept atât de puţin de la viaţă pentru că crezusem că meritam puţin.
Am descoperit cât mă temeam, mă temeam îngrozitor, să trăiesc, să trec liberă prin toate momentele vieţii, să dansez dansul vieţii şi al iubirii.
Am spus că voiam relaţii, însă nu-mi doream intimitate cu adevărat. Aveam nevoie de cineva pe post de tampon. Voiam o fortăreaţă, un loc unde să mă ascund. Însă nu mă puteam ascunde nici chiar şi în aceste ascunzişuri ale relaţiilor defectuoase. Dumnezeu ţine o lumină aprinsă deasupra mea, dezvăluindu-mă, făcându-mă să înfrunt adevărul despre mine.
Am învăţat cu nu pot deţine autocontrolul într-o relaţie cu un iubit, dacă nu pot deţine autocontrolul în relaţia cu un părinte. Nu pot să fiu liberă să iubesc până când nu rup legătura iniţială şi nu îmi las libertatea să existe, să fie vie şi să îmi ureze bun venit în această lume.
Mâhnirea de pe urma acestui proces a fost enormă. Fiind forţată să mă susţin singură, să fiu stăpână pe forţele mele, să-mi trăiesc sentimentele şi să trec prin viaţă fără un tampon mi-a provocat emoţii copleşitoare. Mi-am petrecut toată viaţa evitând trăirile, funcţionând fără energie mentală, protejându-mă cu intelectul. Fiind forţată să intru în latura mea emoţională, reprezentată în mare parte de inimă, m-a făcut să mă simt atât de rău şi să mă doară atât de tare că am ţipat, am protestat şi m-am ţinut cu mâinile de stomac mai bine de un an de zile.
Mă crispam de durerea pe care o simţeam. Am trecut prin procesul de suferinţă iar şi iar, trecând de negarea unui anumit aspect, apoi enervându-mă şi înfuriindu-mă imediat, până când am acceptat înţepătura de moment a durerii şi tristeţii. Apoi câţiva ani am fost scutită – şi procesul începea iarăşi cu o altă problemă negată sau reprimată. În mod repetat am suferit pierdere după pierdere de la naştere şi până în prezent.
Viaţa a continuat să-mi aducă experienţele de care aveam nevoie ca să-mi declanşeze această introspecţie. Simţeam o furie pe care nu ştiam că o aveam. Din mine s-au revărsat pagini şi pagini – un torent de temeri şi credinţe negative.
Starea de disconfort nu descire adecvat acest proces de trai experimental al procesului de vindecare. Începusem să cred că asta era totul. Mă gândeam că singurul lucru la care puteam spera era că într-o zi acest proces se va încheia iar eu mă voi întoarce la sentimentele pe care le avusesem înainte. Totuşi mai erau multe de venit. Într-o noapte, în intimitatea locuinţei mele, a avut loc o experienţă spirituală. A avut loc în inima mea. Precum unda unui val, faptul că mi-am dat seama că trebuia să-i iert pe toţi – pe toţi cei care făcuseră parte din trecutul meu – a venit peste mine ca un potop. Era un gând spiritual, precum Călăuzirea Divină. Era şi un gând uman, de genul „e timpul să mergi la aprozar”. A fost o conştientizare. Imediat, lista cu persoanele pe care trebuia să le iert, mi-a venit subit în minte. A trecut din mintea mea către inimă şi fiecare nume era însoţit de un gând iubitor, iertător. Iertarea e un dar. Tot ce trebuia să fac era să fiu binevoitoare şi nu ştiu cât de mare e rolul pe care eu l-am jucat în acesta.
O vreme am presupus că furia şi recunoaşterea unor fapte erau singurele lucruri din care constau procesul. Aceste idei erau importante, însă ele erau doar o parte din poveste.
Pe măsură ce fiecare nume, persoană şi gând de iubire trecea prin inima mea, îmi simţeam inima din ce în ce mai uşoară. Am avut senzaţia fizică că greutatea, durerea şi grilajul din oţel din jurul inimi mele se topiseră. Uriaşele fâşii de interdicţie din jurul pieptului meu fuseseră slăbite, iar acea parte din mine care fusese închisă, s-a deschis.
Partea aceea era inima mea.
La sfârşitul acestei experienţe, mi-am dat seama că trebuia să mai iert o persoană. Am depus un efort considerabil şi mi-a trebuit mult timp ca să iert şi să accept acea persoană. Acea persoană eram eu.
Ani de zile mă protejasem, mă zăvorâsem în oţel. Inima mea e deschisă acum, deschisă şi capabilă să iubească într-un mod în care nu a făcut-o niciodată. Centrul meu emoţional a fost descătuşat.Sentimentele se rotesc prin mine ca valurile – vin, se prezintă, se eliberează. Şi sunt recunoscătoare să le simt liberă, să le trăiesc pe toate. Însă sentimentul cel nou, pe care nu l-am trăit niciodată, este iubirea.
Este atât de puternic. Pentru prima oară în viaţa mea trăiesc iubirea necondiţionată. O simt de la alţii. O simt faţă de alţii. E foarte diferită de modul în care am iubit în trecut. E aşa de mare.
Pentru prima oară în viaţa mea, există loc, cu adevărat loc, să mă iubesc şi pe mine şi pe alţii şi să le dau voie altora să mă iubească.
Încă mă tem, dar ca şi în cazul altor sentimente, frica trece prin mine, odată ce o înfrunt şi o recunosc. Inima mea se deschide la iubire, bucurie, pace, tristeţe, furie şi frică – faţă de tot ceea ce simt inimile. Cuţitele şi spinii sunt îndepărtate din ea. E o inimă bună şi frumoasă. O aud bătând, acum o simt.
E reală. Uneori mă simt ca Omul Tinichea din „Vrăjitorul din Oz”. În sfârşit am o inimă. Sunt vie şi pot să iubesc. Am avut această inimă poate tot timpul, însă nu a fost reală până nu s-a vindecat.
Acum, când îi aud pe oameni că şovăiesc în a parcurge Pasul 4, chicotesc. Ei spun că eu nu am parcurs unul oficial. Poate că am făcut-o, dar nu sunt cu adevărat pregătită. Mormăie că eu nu a trebuit să mă confrunt cu el. Înţeleg frica, însă înţeleg şi procesul. Dacă tot tărăgănează să-şi trăiască viaţa şi recuperarea, probabil că vor sfârşi parcurgând un pas ca al meu, fie că sunt pregătiţi sau nu.
Apoi vor fi fericiţi că au făcut-o.
Îmi amintesc că i-am cerut lui Dumnezeu să mă ajute să mă vindece şi să mă ajute cu adevărat să parcurg un Pas 4 bun, unul profund. Dumnezeu răspunde rugăciunilor noastre, celor mai bune în interesul nostru, chiar şi când am uitat că am cerut, chiar dacă ne temem că Dumnezeu ne va răspunde.
Parcurgem aceşti Paşi ca să ne vindecăm de durere, frică, vină şi credinţe limitatoare, însă ca să facem asta trebuie să le identificăm mai întâi. Aceasta este sarcina noastră în Pasul 4. Aceia care găsesc curajul să privească în interiorul lor sunt persoanele care se simt cel mai bine în pielea lor şi relaxate privind vindecarea.
Acesta este Pasul vindecător. Acesta este Pasul de vindecare a inimii. Acest Pas poate schimba vieţile. Mergeţi în profunzime. Sondaţi-vă interiorul pe cât de adânc puteţi. Începeţi cu stratul de la suprafaţă şi lăsaţi procesul să vă poarte în adâncime. Să nu vă fie frică de ce veţi găsi. Lucrurile care ni s-au întâmplat pot fi urâte, însă miezul nostru este frumos şi bun.
Să parcurgem acest Pas o dată, de două ori, de câte ori e nevoie. Fie ca procesul de sondare interioară să devină o obişnuinţă ca un răspuns al vieţii şi al situaţiilor din viaţă. Să nu învinovăţim. Să nu ne considerăm responsabili pentru comportamentul altora. Ci să explorăm, să înţelegem, să ne asumăm responsabilitatea şi să preţuim cine suntem cu adevărat. Să parcurgem acest Pas că să devenim mai puternici şi capabili să ne vindecăm şi să avem grijă de noi în orice situaţie.
Dacă nu ştim cu ce problemă ne confruntăm, să-i cerem lui Dumnezeu să ne-o dezvăluie. Să-I cerem lui Dumnezeu să ne arate la ce trebuie să facem faţă din interiorul nostru. Dumnezeu ne va răspunde.
Când vom găsi curajul să privim înăuntrul nostru şi să descoperim ce se petrece cu adevărat cu noi, când acceptăm cine suntem, inclusiv latura noastră mai întunecată, vom descoperi că ceea ce se petrece în exteriorul, în jurul şi înăuntrul nostru începe să se schimbe. Dacă nu ne înfruntăm temerile şi durerea dăm startul comportamentului pe care-l numim codependenţă. Sondarea interioară e cheia eliberării durerii şi a vindecării, a unei vieţi sănătoase.
Deseori trebuie să începem vindecarea arătând cu degetul către altă persoană. Trebuie să ne înfuriem, să fim indignaţi şi uneori să învinuim cât timp suferim. Dacă căutăm să scăpăm de povara de a fi vinovaţi, dacă căutăm doar eliberarea temporară şi superioritatea morală „de calitate”, atunci vom continua să procedăm la fel. Însă dacă vrem mai mult de la recuperare şi de la viaţa noastră, răspunsul stă în sondarea interioară. Vom înceta să mai căutăm ca prin alte persoane să punem capăt durerii şi să ne simţim mai bine. Şi vom începe, cu ajutorul Sinelui nostru Superior, să facem acest lucru pentru noi înşine.
Se spune că alcoolici parcurg cu pasiune aceşti Paşi pentru că viaţa lor depinde de ei. Ei bine, şi vieţile noastre la fel. Când descoperim ce se întâmplă cu adevărat cu noi, vom învăţa foarte repede de ce avem nevoie ca să avem grijă de noi înşine.
Să fim sinceri, dar să fim şi blânzi şi înţelegători cu noi înşine pe măsură ce parcurgem acest Pas.
Am făcut ceea ce am crezut că era nevoie să facem ca să supravieţuim. Acum suntem pe cale să fim pe deplin vii.

ACTIVITĂŢI

Nu aţi realizat nimic încă legat de familia de origine? Aţi identificat idei vechi sau sentimente din trecut?
Aţi parcurs deja un Pas 4? Sunteţi la zi cu sentimentele şi problemele voastre?
Vreuna din sugestiile privind parcurgerea acestui Pas v-a stârnit curiozitatea? Stabiliţi-vă o ţintă responsabilă pentru parcurgerea acestui Pas. Puteţi să puneţi pe hârtie ţinta şi să acordaţi cât timp e necesar. De exemplu: „Vreau să parcurg un Pas 4 în următoarele 18 luni.” Sau: „Vreau să parcurg un Pas 4 în următoarele 3 săptămâni.”
Vă simţiţi blocat într-un sector al vieţii? Credeţi că v-ar fi de folos parcurgerea unui Pas 4 în acel sector?

PASUL 5

„RECUNOAŞTEM FAŢĂ DE DUMNEZEU, FAŢĂ DE NOI ÎNŞINE ŞI FAŢĂ DE ALT SEAMĂN NATURA EXACTĂ A GREŞELILOR NOASTRE.”

– Pasul 5 al Ghidului

Înainte să încep recuperarea, conceptul de a fi sinceră cu toată lumea, inclusiv cu mine însămi, nu mi-era familiar. Din momentul în care am fost suficient de matură cât să pot vorbi, nici nu se punea problema să fiu sinceră în ceea ce priveşte cine eram, ce gândeam, ce simţeam şi credeam, ce voiam sau nu voiam.

Nu eram antrenată să fiu sinceră.

Faptul că am parcus şi Pasul 5 al tratamentului a fost o mare realizare. Faptul că m-am dezvăluit sincer în faţa unui alt seamăn şi în faţa lui Dumenezeu şi apoi făcând faţă situaţiei de a mă accepta, de a avea grijă de mine şi de a mă ierta, mi-a schimbat conştiinţa. Pasul 12 al programului, aşa cum spune cartea, m-a catapultat într-o altă dimensiune a existenţei.

Acest act al sincerităţii care îmi spune cine eram nu s-a limitat la o mărturisire de o oră în cadrul Pasului 5. Actul a luat amploare. Am început să mă destăinui consilierului meu, prietenilor, în grup. M-a schimbat. Acest Pas 5 m-a schimbat. Citind cartea „De ce mă tem să-ţi spun cine sunt” de John Powell m-am schimbat.

Să spun unui grup ceea ce gândesc şi ce simt, să spun sincer unui prieten cine sunt, era la fel de înspăimântător pentru mine ca a merge la preot să mă spovedesc. Totuşi, depăşirea acestei auto-revelaţii, această chestiune a sincerităţii la care face apel cei 12 Paşi, a fost cu adevărat o chestiune de viaţă şi de moarte.

Şi precum alte schimbări care mi s-au întâmplat, nu sunt sigură cât de multe am făcut eu. Mi s-a întâmplat mie, din adâncul fiinţei mele, am fost deschisă, am făcut act de prezenţă în viaţa mea. Sinceritatea a fost un dar şi am participat la el deschizând gura şi încercând cu stângăcie pentru prima oară să mă deschid în faţa oamenilor.

Îmi mai amintesc încă acest prim Pas 5. Tot ceea ce am găsit în mine erau toate punctele negative, greşelile, lucrurile oribile pe care le făcusem în viaţa mea, slăbiciunile mele. Şi poate că asta era ceea ce aveam nevoie să văd atunci. Însă preotul care mi-a ascultat recitalul de greşeli era înţelept. Era milos. Şi înainte de a părăsi încăperea mi-a oferit o calitate bună de-a mea:

–        Ştii, Melody, tu ai şi calităţi bune.

–        Poftim? am întrebat eu.

Preotul mi-a spus atunci un lucru bun legat de mine pe care el îl văzuse şi pe care nu mi-l mai amintesc exact acum. S-ar putea să fi fost insistenţa sau determinarea. Însă m-am simţit atât de bine când am auzit că exista şi un lucru bun legat de mine. A fost suficient să mă facă să continuui ani de zile, până când, treptat, am putut şi eu să-mi văd părţile bune.

M-a ajutat să găsesc o persoană care să mă accepte şi să creadă în mine şi a dus la demararea procesului de a mă accepta şi de a crede în mine. Nu era suficient ca să mă gândesc la cine eram – fie că asta însemna ce simţeam, ce făcusem sau ce credeam. Simţeam nevoia să-l fac public, să-i spun lui Dumnezeu. Aveam nevoie să îmi accept această calitate şi să mi-o recunosc faţă de mine însămi. Dar trebuia să risc şi să o împărtăşesc cu alt seamăn al meu.

Acest lucru m-a eliberat.

Despre acest lucru este vorba în acest Pas.

Cred că acest Pas are două implicaţii importante: activitatea concentrată de mărturisire a Pasului 5 la care facem apel când acceptăm oficial acest Pas; şi practicarea sincerităţii şi vulnerabilităţii corespunzătoare cu persoanele la care ne raportăm în vieţile de zi cu zi. Haideţi să vorbim despre amândouă.

SĂ RECUNOAŞTEM ÎN FAŢA ALTUI SEAMĂN AL NOSTRU

De-a lungul istoriei, religiile au predicat importanţa spovedaniei pentru suflet. Este adevărat. Mai ales în cazul codependenţilor, însă haideţi să reformulăm. Spovedania, sinceritatea şi vulnerabilitatea sunt bune pentru vindecarea noastră şi a sufletelor noastre.

Unii consideră codependenţa o boală, o afecţiune. Alţii o problemă. O altă parte nu ştiu cum să o numească. Altora nici nu le place să-i spună „codependenţă”. Însă mulţi, inclusiv mulţi membrii Ai Alcoolicii Anonimi, o consideră „boală a sufletului”. Ceea ce trebuie să facem pentru recuperare este să practicăm comportamentul zilnic pe care îl numim „recuperare”. Noi căutăm schimbările psihice şi spirituale din interiorul nostru, schimbări care se pot manifesta în vieţile şi relaţiile noastre, începând cu relaţiile primare cu noi înşine.

Pentru a începe acest proces este imperativ să dezgropăm, să eliberăm, să scăpăm şi să încheiem socotelile cu ruşinea, teama, vina, secretele şi orice alt sentiment care ne deranjează, ne face să ne subapreciem, ne apasă pe umeri, ne împovărează şi ne face rău. Modul prin care putem face asta este să deschidem gura şi să-i dăm drumul în exterior. Este o cale simplă, dar eficientă, de a începe vindecarea. Pur şi simplu rostim adevărul despre noi nouă înşine, altei persoane şi lui Dumnezeu abordând o atitudine de auto-responsabilitate, acceptare şi iertare.

Când deschidem gura şi rostim adevărul se petrece un lucru magic, dar înspăimântător. Acest fapt este şi vindecător. O parte importantă a acestui proces de vindecare prin care trece este reconectarea la noi înşine, la Puterea noastră Superioară, şi la alte persoane. Realizăm aceste lucruri fiind oneşti cu noi înşine.

Dacă am isprăvit lucrările pe care Pasul 4 ni le cere, dacă am luat loc şi ne-am inventariat, am început să ne scuturăm sufletele. Am ajuns adânc în interior şi am început să râcâim ca să îndepărtăm molozul şi praful, acele lucruri care ne împiedică să ne trăim viaţa pe care o dorim. Indiferent ce formă a Pasului 4 folosim, indiferent că facem un pas mic, mijlociu sau mare, am scăpat de câteva lucruri care trebuiau imediat îndepărtate.

Odată început acest proces de curăţare a „gunoiului” din interior, îl vom observa din ce în ce mai mult. Îi vom simţi greutatea. S-ar putea să începem să remarcăm sentimentele, nevoile, vinovăţia şi povara acelor lucruri pe care le-am cărat după noi. Trebuie să ne facem o programare cât mai curând să vorbim despre asta. Simţim nevoia să ne îndreptăm rapid către acest Pas ca să ne spălăm şi curăţăm de toate lucrurile la care am renunţat.

Este important să abordăm Pasul 5 imediat după ce am isprăvit inventarul Pasului 4. Unele persoane au sugerat stabilirea programării pentru începerea Pasului 5 înainte de a începe să lucrăm la Pasul 4, acordându-ne cam două săptămâni. S-a sugerat să începem cu finalul Pasului 4 şi să începem imediat partea de „curăţenie”. Oricum am proceda, ne facem nouă înşine o favoare şi ne îndreptăm rapid spre acest Pas 5. În cazul multor Paşi nu trebuie să ne grăbim ca să trecem la următorul. Acesta este o excepţie.

Un Pas 5 tradiţional înseamnă că ne stabilim o întâlnire cu cineva care este pregătit să asculte Pasul 5 imediat ce am isprăvit Pasul 4. Stăm într-o încăpere faţă în faţă cu această persoană şi începem să vorbim despre descoperirile pe care le-am realizat în Pasul 4.

Începem să vorbim păstrându-ne atitudinea de umilinţă, deschidere, auto-responsabilitate şi sinceritate. După care procesul începe să capete o viaţă a lui proprie. Începem să ajungem la miez, la inimă, la ceea ce ne sâcâie. Pentru mulţi dintre noi este prima oară în viaţă când facem acest lucru.

Acest Pas 5 durează de obicei cam o oră. Uneori mai mult. Câteodată sentimentul acela grozav de eliberare nu vine imediat. Pentru mulţi da. Când părăsesc sala de conferinţe, inimile le vor fi pentru totdeauna uşoare. Unii dintre ei nu vor simţi imediat senzaţia asta de uşurare, însă treptat, vor descoperi că acest Pas, ca şi ceilalţi, şi-au făcut treaba. Au fost împinşi înainte în călătoria lor, chiar dacă nu nu au remarcat o schimbare revoluţionară în felul în care se simţeau.

Unii au revelaţii, înţeleg lucruri şi sentimentul de vină adânc îngropată iese la suprafaţă, lucruri pe care le-au uitat sau  nu aveau de gând să vorbească niciodată despre ele.

Alte persoane se simt uşurate pentru că în cele din urmă le-a ascultat cineva.

„A fost minunat că cineva a ascultat 84 de pagini din povestea mea şi nu a adormit ori a fost şocat” a spus Jane. „Cred că Dumnezeu a fost cu adevărat bun cu mine. Nu eram pregătită pentru mai mult. Atunci nu vedeam prea multe.”

Uneori oamenii nu ajung la miezul problemei în timpul primei ore. Trebuie să se întoarcă la Pasul 4, să mai facă nişte săpături şi să programeze o altă întâlnire.

Alte ori, precum Jane, cu cât perioada de recuperare e mai lungă, cu atât vedem mai multe lucruri legate de noi şi de problemele noastre. Poate fi de ajutor să repetăm Paşii 4 şi 5 dacă viziunea despre noi înşine şi despre comportamentul nostru se amplifică, iar negarea dispare treptat şi cu blândeţe.

Oricum s-ar întâmpla, indiferent care sunt rezultatele, putem aveam încredere în procesul care se desfăşoară când depunem eforturi să realizăm acest Pas. Tot ceea ce e nevoie să întreprindem legat de Paşi este să ne dăm silinţa, pe cât posibil în acel moment, ca aceştia să acţioneze asupra vieţii noastre.

Mulţi dintre noi, chiar şi eu, descoperim că trebuie să acţionăm asupra noastră înveliş cu înveliş, efectuând Pasul 4 şi Pasul 5 într-un an, străduindu-ne, apoi mutându-ne la alt înveliş în anul următor. Când am început recuperarea mă aflam într-o aşa ceaţă că la început nici nu am recunoscut problemele, secretele, ruşinea şi vina. Aveam nevoie de mai mult timp ca să mă refac înainte ca să remarc aceste probleme. Trebuia să decojesc când şi când câte un strat, apoi să am de-a face cu următorul când ieşea la suprafaţă.

Aşa cum este important să realizăm Pasul 5 imediat după ce ne facem inventarul este la fel de important să alegem cu grijă persoana cu care ducem la bun sfârşit Pasul. Unele persoane aleg să fie alături de un preot. Alţii preferă să nu. O altă parte aleg un sponsor de încredere al programului cu care să lucreze. Criteriul important constă în alegerea unei persoane specializate în ascultarea Paşilor 5, o persoană care a mai făcut acest lucru şi care ştie ce căutăm, cineva care ne poate asista şi ghida de-a lungul procesului.

Realizarea Pasului 5 cu o persoană nepregătită sau care nu e un ghid bun poate fi o experienţă negativă. Am trecut printr-un Pas 5 cu un preot care voia să mă simt ruşinată şi să mă convertesc la religia sa. Am părăsit şedinţa simţindu-mă vinovată şi nesigură. Asta nu înseamnă că realizarea Pasului 5 a fost o experienţă negativă; înseamnă că nu am găsit cea mai bună persoană posibilă cu care să îl duc la bun sfârşit.

Jack este predicator şi a mers la Alcoolici Anonimi timp de şase ani. Este copilului unui alcoolic, la fel şi soţia lui care a participat la întruniri 8 ani la rând.

„Am trecut prin Pasul 4 în mai multe părţi”, spune Jack. „Obiectivul meu pentru anul următor este să duc la bun sfârşit Pasul 4 şi 5 în mod oficial. Însă în calitate de predicator nu voi audia un Pas 5 până când nu voi trece de al meu propriu”.

Uneori e bine să ne ghidăm după referinţele din vorbă în vorbă ca să ne localizăm persoana Pasului 5. Dacă avem probleme în a găsi pe cineva, dacă ne simţim într-o fundătură, putem să cerem referinţe în grupul nostru. Putem să contactăm şi Intergrupul local (cartierul general al celor 12 Paşi) responsabil de grupul pe care-l frecventăm pentru cei 12 Paşi. Dacă grupul nostru nu are un Intergrup local, putem să contactăm Alcoolicii Anonimi.

Putem să sunăm la biserici să vedem dacă găsim o persoană calificată în Pasul 5. Sau putem să contactăm un centru de tratament local să vedem dacă ei cunosc pe cineva. Pe oricine am alege să ne dezgolim sufletul în faţa sa, cea mai de ajutor persoană va fi cineva calificat, cineva cultivat, care ne poate asista să ajungem la miezul problemei şi ne va conduce spre iertare, compasiune faţă de noi înşine şi auto-acceptare.

Trebuie să ne asigurăm şi că persoana faţă de care ne împărtăşim cele mai adânci secrete va păstra confidenţialitatea spovedaniei.

Mulţi oameni sunt de acord că nu e bine să realizăm un Pas 5 oficial cu un vecin, un prieten, un partener de căsnicie sau alt membru al familiei. S-ar putea să ni se riposteze şi să fim răniţi. Învăţăm să fim vulnerabili şi sinceri, însă a avea grijă de noi parţial înseamnă să alegem cu grijă persoana cu care facem acest Pas, aşa încât informaţiile să nu fie folosite împotriva noastră şi folosite ca să ne facă rău.

Ne este de ajutor să găsim pe cineva care vede ceea ce e bun şi meritoriu în noi, mai ales dacă noi nu putem să facem acest lucru pentru noi înşine.

Este înspăimântător să realizăm acel proces de cercetare a sufletului din Pasul 4 şi ne sperie să valsăm în biroul cuiva şi să-i povestim cele mai tulburătoare lucruri despre noi, lucuri pe care noi ne-am străduit atât de mult să le negăm. Nu e uşor. Dar e posibil.

Uneori descoperim că cele mai tulburătoare lucruri – pentru mulţi dintre noi furtul unui lucru când eram mai tineri; pentru alţii greşeile legate de noi înşine şi de vieţile noastre – nu mai par atât de rele când le scoatem la lumină. Am învăţat că nimeni nu este perfect şi nu trebuie să fie. Însă când ceva ne deranjează, trebuie să-l scoatem la lumină ca să ne vindecăm. Dacă ne sâcâie, trebuie să vorbim despre el. Şi cu cât ne deranjează mai mult, cu atât mai multă ruşine şi ură de sine provoacă, cu cât ne controlează mai mult pe noi şi vieţile noastre, cu atât mai important este să-l dăm la iveală.

O regulă călăuzitoare a tuturor Paşilor mei 5 a fost aceasta: lucrul despre care nu vreau deloc să discut este lucrul despre care trebuie foarte mult să discut cu onestitate. Ca să mă vindec, orice lucru de care mă temeam şi îmi era jenă cel mai tare să-l dezvălui este probabil lucrul pe care trebuia să-l împărtăşesc neapărat la acel moment.

Prima dată când am procedat astfel, prima oară când am fost deschisă privind secretele, vina, frica, furia şi durerea care mă răneau de ani de zile – în special lucurile rele pe care le-am făcut – am crezut că pereţii se vor dărâma peste mine. Şi ştiţi ce? Aşa a şi fost.

„Pasul 5 m-a ajutat să dărâm zidurile pe care le construisem”, a mărturisit Jane. „Şi nu mai vreau să le mai înalţ vreodată. Am murit în spatele acestor ziduri – am murit din cauza defectelor de caracter. Nu am putut să le îndepărtez, însă Dumnezeu mi-a arătat când eram pregătită să le las să plece.”

SINCERITATEA DIN FIECARE ZI

 

Un alt aspect al acestui Pas, în afară de a face o programare şi a trece oficial prin Pasul 5, este să învăţăm să fim corespunzător vulnerabili şi sinceri cu noi înşine şi cu alţii. La începutul acestui capitol am vorbit despre Paşii mei 5 oficiali, unde am povestit cuiva ce greşisem. Au fost dificili şi înspăimântători. Însă şi mai dificil şi înspăimântător pentru mine a fost să învăţ să fiu onestă cu alţii şi cu mine, în mod constant, legat de cine sunt.

E uşor să-mi arăt punctele forte. E uşor să vorbesc cu alţii când mă simt bine, când deţin controlul, când lucrurile merg bine. În timp vindecării de codependenţă am învăţat că trebuie să fac altceva. Ca să rămân sănătoasă, trebuia să vorbesc cu alţii şi să le arăt acea latură a mea pe care aş fi preferat să o ascund: latura slabă, căreia îi era teamă şi aveai nevoi, inclusiv nevoia de oameni. Trebuia să-mi arăt acea parte din mine care se enerva, care avea sentimente şi nu e „unitară” şi perfectă.

Mare parte din codependenţa mea se centrase pe sentimentul că trebuia să fiu perfectă. Când simt asta, îmi pierd minţile şi ascund latura imperfectă de mine şi de alţii. Când simt că nu e bine să-ţi manifeşti sentimentele, mă eschivez şi în mod cert nu le împărtăşesc şi altora. Codependenţa mea gravita, în principal, în jurul incapacităţii de a-mi identifica nevoie şi a-mi asuma responsabilitatea. Recuperarea mea a presupus, în special, învăţarea recunoaşterii acestor nevoi şi expunerea lor în faţa oamenilor.

Am descoperit că am nevoie să mă dăruiesc deschis şi sincer – adevăratul meu sine – oamenilor. Nu e uşor, însă învăţ în continuu. E mai bine să fii persoana după care oamenii întind mâna decât cea care întinde mâna.

E bine pentru suflet să înveţe să ceară ajutor când avem nevoie să facem asta. Nu suntem o povară.

Am învăţat că cu cât îmi dau voie să-mi recunosc adevăratele nevoi, cu atât mai puţin „nevoiaşă” (în sensul negativ) sunt. Când îmi asum responsabilitatea pentru nevoile mele, acestea nu mai deţin controlul asupra mea. Când mă respect suficient să îmi ascult nevoile, apoi să devin responsabilă – fie că asta înseamnă să sun un prieten şi să vorbesc despre ceea ce simt, să fac o pauză şi să ies la o plimbare, să îmi iau o vacanţă, să stau în pat sâmbăta dimineaţă şi să mă uit la desene animate, fie că fac o baie fierbinte prelungită – devin din ce în ce mai funcţională.

De când mi-am realizat Paşii 5 oficiali, am învăţat să mă deschid treptat în faţa altora. Am învăţat că adevărata mea putere rezidă în vulnerabilitate.

Şi am mai învăţat ceva. Până nu sunt complet pregătită să accept cine sunt, ce simt, ce vreau şi ce îmi spune sinele, nu pot să dobândesc intimitate. Când voi fi pregătită să îmi asum cu alte persoane acelaşi risc pe care mi l-am asumat când am păşit în încăperea pentru Pasul 5, voi avea genul de relaţii pe care le caut.

Nu vorbesc de mărturisirea păcatelor mele în faţa oamenilor. Vorbesc de împărtăşirea celui mai adânc secret al meu – cine sunt.

Nu dezvăluindu-mă în relaţiile mele se dovedeşte a fi modul ideal prin care încerc să le controlez. Dacă nu-ţi povestesc ce simt, ce vreau, ce gândesc, atunci s-ar putea să mă placi. Dacă devin persoana pe care tu o vrei, dacă nu preiau conducerea bărcii, dacă nu sunt stăpână pe puterea mea, atunci o să  mă placi. E o iluzie. Când nu îmi dezvălui sinele, relaţiile mele devin superficiale, iar adevăratul meu sine va ieşi oricum la iveală. Până când o va face, voi avea resentimente, mă voi simţi furioasă şi nevoiaşă. Nu merge să ne punem viaţa în aşteptare pentru nimeni.

„Am realizat un Pas 5 oficial, însă acum fac mini Paşi 5 cu prietenii mei”, spune Judy. „Fac asta informându-i cine sunt eu cu adevărat. Încerc să-i ţin la curent.”

Dacă vrem să dărâmăm zidurile din relaţiile noastre, trebuie să dărâmăm zidurile noastre. Acesta este un mod eficient şi potrivit de a ne folosi puterea.

SĂ RECUNOAŞTEM ÎN FAŢA LUI DUMNEZEU ŞI A NOASTRĂ

 

Am vorbit despre faptul de a povesti altor persoane despre neajunsurile, greşelile, relele, eşecurile şi secretele noastre. Am discutat despre a ne destăinui altora – despre cine suntem, ce simţim, ce vrem, avem nevoie, gândim şi dorim. Acestea sunt alte două părţi al acestui Pas.

Trebuie să-i povestim lui Dumnezeu despre noi înşine. În tăcere, cu voce tare, muteşte, în timpul meditaţiei de dimineaţă, în pauza de la prânz, ori în timpul plimbării de seară, trebuie să spunem: „Doamne, asta sunt eu. Asta am făcut. Asta gândesc. Asta vreau. De asta am nevoie. Asta simt. Prin asta trec. Asta mă îngrijorează. Acestea sunt temerile mele, speranţele mele. Acestea sunt vechile mele credinţe. Cu asta nu cred că mă descurc, nu o pot rezolva. Aici am nevoie de ajutor. Hei, Doamne, asta sunt eu.”

Trebuie să fim sinceri, deschişi şi vulnerabil faţă de Forţa noastră Superioară. Când facem asta, vom atinge cea mai înaltă formă de spiritualitate.

Nu-L împovărăm pe Dumnezeu dacă ne dăruim Lui. Asta vrea Dumnezeu. Iar lui Dumnezeu Îi pasă enorm de mult.

Pe lângă faptul că-i spunem lui Dumnezeu cine suntem, trebuie să ne spunem şi nouă, dar şi ce vrem, ce am făcut, ce greşeli avem, secretele noastre, punctele bune, credinţele. Trebuie să recunoaştem faţă de noi înşine ceeea ce simţim cu adevărat, de ce ne temem şi cine suntem. Trebuie să spargem carapacea negării.

Trebuie să fim sinceri cu noi înşine.

SĂ NE ELIBERĂM

 

Există un loc întunecos şi înfricoşător care îmi aparţine, cel care priveşte relaţiile mele. În acest loc îmi ofer multe motive legate de ce nu pot să să rostesc ceea ce am nevoie să spun, de ce nu-mi pot exprima sentimentele, de ce nu pot să-mi las nevoile deoparte, de ce nu pot să fiu cine sunt, de ce nu pot să am grijă de mine şi să fiu fericită. Când mă aflu în acest loc, am multe motive de a justifica de ce nu pot să întind mâna pentru ajutor, oamenii nu sunt interesaţi, de ce nu pot să ajung la Dumnezeu, pentru că nici pe Dumnezeul nu-l interesează. Nu-mi place să mă aflu în acest loc, aşa că nu înţeleg de ce mă duc acolo. Însă o fac. Şi când o fac, lucrurile pe care trebuie să le fac ca să scap de acolo sunt adesea comportamentele despre care mă străduiesc să vorbesc: expunerea, vulnerabilitatea, să spun ce e de spus şi să recunosc faţă de propria-mi persoană orice lucru pe care trebuie să-l accept.

Mă închid în mine însămi. Răspunsul deţine puterea de a mă elibera.

Mai există un loc în care ajung ruşinată de greşelile mele care e la fel de înspăimântător. Este un loc al terorii, fricii, vinovăţiei faţă de ce am făcut şi vina faţă de greşeala făcută. E un loc al fricii de a recunoaşte şi a accepta cine sunt. Când ajung acolo mă conving singură că singurul lucru pe care-l pot face este să mă ascund şi să-mi ascund greşelile şi faţă de mine şi faţă de alţii.

Pot să fac asta cu greşelile neînsemnate, dar şi cu cele mari.

Soluţia la această problemă este aceiaşi. Lucrul despre care nu vreau să vorbesc, lucrul pe care nu vreau să-l accept cu niciun chip este lucrul pe care trebuie să-l spun imediat cuiva, o persoană de încredere, de nădejde. Trebuie să iasă la iveală şi să vadă lumina, ca să mă pot elibera.

Chiar şi după ce vom duce la bun sfârşit Paşii 4 şi 5 oficiali, chiar şi după ce mai facem câţiva, chiar şi când muncim din greu să ne refacem şi încercăm să rămânem oneşti, ne temem, ne limităm credinţele şi resentimentele. Facem greşeli. Uneori acestea sunt mustrări de conştiinţă pe care le avem în anumite perioade ale vieţii când ne temem şi încercăm să supravieţuim. Uneori acestea sunt manipulări. Uneori întrec măsura şi apare necinstea. Facem un lucru care ne deranjează; ne încălcăm proriul cod moral; pitim acel lucru vinovat şi toate sentimentele care-l însoţesc înăuntrul nostru.

S-ar putea să trăim aşa o perioadă de timp, abia băgând de seamă, până când într-o zi iese la iveală şi stă dinaintea ochilor noştri. Avem o listă nouă de temeri şi de ruşine. Am făcut ceva greşit şi am negat acel lucru, l-am justificat şi l-am explicat o periodată de timp – uneori o perioadă îndelungată. Atunci s-ar putea ca panica să atace. Ce facem? O luăm la fugă şi ne ascundem? Continuăm să negăm? Sau folosim Paşii aceştia minunaţi drept un instrument ca să ne eliberăm de latura întunecoasă a fiinţei umane?

Acest lucru mi s-a întâmplat şi mie nu cu mult timp în urmă. A ieşit la suprafaţă un lucru pe care l-am făcut şi l-am ţinut ascuns. A ieşit la lumină într-o zi în timp ce mă ocupam cu îndeletnicirile zilnice. M-am simţit îngrozitor. Înfiorător. „Ce să fac?” m-am întrebat. „Nu pot să spun nimănui. Ce vor crede?” Până la urmă am consultat cărţi referitoare la vindecare. Dilema m-a urmărit o vreme.

Şi apoi soluţia mi-a fost oferită ca un dar: să mă inventariez. Să-mi caut temerile, credinţele şi ceea ce greşisem. În ceea ce mă priveşte în mod clar impunea asumarea responsabilităţii. Apoi să povestesc cuiva. Să pun mâna pe telefon şi să povestesc imediat cuiva.

Am sunat pe două persoane care garantau pentru mine şi le-am povestit amândurora. Apoi am cerut, şi am şi primit de îndată, călăuzire ca un rezultat pozitiv corespunzător. De îndată ce am făcut acest pas pozitiv, m-am eliberat de incident.

Şi imediat am făcut un salt înainte în dezvoltarea mea. Am beneficiat în interiorul meu de pe urma experienţei. Mă simţeam mai puternică, mai lucidă. Şi acelaşi lucru a făcut şi credinţa mea în acest mod de viaţă, aceşti 12 Paşi.

Îi mulţumesc lui Dumnezeu pentru aceşti Paşi. Îi mulţumesc lui Dumnezeu că nu trebuie să mai trăim cu sentimentul vinovăţiei şi ruşinii. Îi mulţumesc lui Dumnezeu că nu trebuie să mai încercăm să fim perfecţi. Mulţumesc lui Dumnezeu că nu mai trebuie să ne ascundem de noi înşine şi de alţii. Mulţumesc lui Dumnezeu că darul acestui program este vindecarea, auto-acceptarea, şi o legătură – o conexiune profundă cu alţii, cu noi înşine  şi cu Forţa noastră Superioară.

Suntem în sfârşit liberi să fim cine suntem. Putem să avem încredere în asta când şi dacă vom deveni mai mult de atât, iar asta se va întâmpla urmând acţiunile simple enumerate în aceşti Paşi.

PAŞII PENTRU CURĂŢARE

 

Să facem un inventar moral amănunţit şi fără teamă al proprie persoane. Să recunoaştem faţă de Dumnezeu, de noi înşine şi de alt seamăn natura exactă a greşelilor noastre. Multe persoane împerechează Pasul 4 şi 5 pentru că sunt în totalitate conectaţi. În acest fel îi parcurgem. Şi aşa ne găsesc.

Daţi voie Pasului 5 să urmeze rapid Pasul 4 în vieţile noastre. Învăţaţi-vă să vă deschideţi rapid, să recunoaşteţi în faţa lui Dumnezeu, a unei persoane şi a voastră ceea ce trebuie să recunoaştem – un sentiment, o credinţă, o descoperire despre noi înşine, sau un greşeală pe care o ţinem ascunsă şi de care trebuie să ne eliberăm, să ne despovărăm şi să ne vindecăm.

Aceştia sunt paşii de curăţare, paşii eliberatori.

Gândiţi-vă la Paşii 4 şi 5 ca la nişte ustensile de curăţare manuale care sunt puse la treabă şi duc sarcina la bun sfârşit. În acest caz, sarcina constă în a ne reda sănătatea mintală, pacea, stima de sine, relaţiile sănătoase şi intimitatea – cu noi înşine, cu alţii cu Forţa noastră Superioară.

Adeseori în viaţă, avem de-a face cu o sarcină pe care nu reuşim să o ducem la bun sfârşit cu mâinile goale. Ne-ar trebui ore întregi să slăbim un şurub cu unghia de la un deget, însă şurubelniţa corespunzătoare ar putea să îndeplinească această sarcină în câteva secunde. Actul vindecării de dezastrul şi durerea trecutului nostru poate fi o sarcină copleşitoare dacă nu avem uneltele necesare.

Pasul 4 şi 5 sunt uneltele noastre cu care ne eliberăm şi ne vindecăm. Scriem un inventar cu ceea ce ne deranjează, apoi îl expunem cu voce tare şi ne responsabilizăm faţă de o altă persoană, de noi înşine, de Forţa noastră Superioară. Ne asumăm responsabilitatea faţă de noi înşine. Acceptăm situaţiile şi pe noi înşine aşa cum suntem.

Pasul 4 şi 5 pot fi folosiţi după cum e cazul. Îi putem face oficial, scriind un inventar şi programând o întâlnire ca să-l discutăm, sau neoficial, ori de câte ori de-a lungul vieţii apar subiecte care au nevoie de atenţie. Aceşti doi Paşi ne oferă formula de a ne vindeca de trecut, de vechile noastre credinţe negative, de sentimentele reprimate, de greşeli, de tot ceea ce ne străduim să ne vindecăm.

Priviţi înăuntrul vostru cu o atitudine de compasiune şi auto-responsabilitate. Căutaţi acolo şi daţi-vă silinţa să faceţi acest lucru fără frică. Acest tip de investigare sufletească implică o gândire responsabilă, să ne lăsăm călăuziţi de graniţele sănătoase şi ghidaţi de Înţelepciunea Divină.

Exprimarea în scris poate fi de ajutor, mai ales când vine vorba de incidente care ne bulversează. Scrisul scoate la iveală. Apoi, scoatem lucrurile şi mai mult la iveală mărturisind despre noi altor persoane. Povestiţi-i lui Dumnezeu. Şi povestiţi-vă vouă înşivă.

Recunoaşteţi ceea ce vi s-a întâmplat şi faţă de altă persoană şi faţă de Dumnezeu. Dumnezeu e sigur şi de încredere. Şi putem să alegem persoane care sunt în acelaşi fel. Dacă ne punem întrebări şi ascultăm, vom şti care sunt persoanele de încredere pentru a discuta.

Învăţaţi să vă deschideţi în mod constant oamenilor. Unul dintre dispozitivele noastre de protecţie a fost să ne ascundem. Aceasta ne-a jefuit bucuria intimităţii în relaţii.

Nu trebuie să ne destăinuim tuturor. Nu e sănătos să fim sinceri fără discernământ. Însă trebuie să fim deschişi şi vulnerabili cu câteva persoane din viaţa noastră. şi trebuie să facem din sinceritate, inclusiv din sinceritatea emoţională, un obicei. Învăţaţi să intraţi în contact cu oamenii la un nivel intim, împărtăşindu-vă trăirile – ori de câte ori este potrivit şi e momentul să procedaţi aşa.

Să învăţăm să spunem oamenilor cine suntem.

Să învăţăm să stabilim relaţii cu noi înşine sincer şi din tot sufletul, ca să putem proceda la fel şi cu alţii.

Fiţi deschişi în folosirea procesului, a instrumentelor definite în Paşii 4 şi 5. Facem acest lucru ca să iniţiem schimbarea şi vindecarea, având încredere că vor avea rezultate pozitive: armonia cu noi înşine şi sentimentele bune faţă de propria persoană. Când sunteţi nedumeriţi privind rolul pe care-l avem într-un incident sau cu cine să vorbiţi despre el, aşteptaţi călăuzire, însă nu prea mult.

Aceşti Paşi ne permit să fim cine suntem, să ne iertăm şi să ne iubim, să iertăm şi să iubim pe alţii. Aceşti Paşi ne oferă o formulă prin care avem grijă de noi în relaţii: privind înăuntrul nostru, fiind oneşti cu noi înşine, cu Dumnezeu şi cu alţii.

Pasul 5 ne permite să fim umani, vulnerabili şi sinceri. Ne dă persmisiunea să avem emoţii.

Să-I cerem lui Dumnezeu să ne dezvăluie problemele – răul pe care l-am produs altor şi nouă înşine, vechile sentimente, actualele sentimente, vechile credinţe, comportamentul – pe care trebuie să le abordăm în Paşii 4 şi 5. Vă promit, nu vom fi nedumeriţi mult timp.

Cu oricine am vorbi – o persoană calificată în Pasul 5, un prieten, Dumnezeu sau noi înşine – să ne străduim să devenim responsabili când comunicăm. Să ne străduim să ne asumăm responsabilitatea pentru sentimentele, nevoile şi dorinţele noastre. Să ne străduim să ne asumăm responsabilitatea pentru rolul nostru, chiar dacă rolul nostru presupune să ne îndepărtăm de comportamentele altora care ne victimizează. Să ne străduim să fim înţelegători faţă de noi înşine când vorbim şi pentru celălalt, pe cât de mult posibil. Însă să ne amintim că e mai uşor să fim înţelegători cu altă persoană după ce am scăpat de ipostaza de victime. Până când vom face asta, deseori vom simţi furia, nu compasiunea.

Să ne asumăm responsabilitatea pentru ceea ce trebuie să spunem, pentru rostirea adevărului, căci este o cale prin care nu ne mai victimizăm.

Acesta este Pasul „să spunem adevărul”. Folosiţi-l cât de des este nevoie. Acesta este Pasul care ne va elibera.

ACTIVITĂŢI

 

  1. Aţi dus la bun sfârşit un Pas 5 oficial? Care a fost impactul acestuia asupra vieţii voastre şi asupra sentimentelor voastre despre voi înşivă?
  2. Aveţi obiceiul să vă deschideţi – cine sunteţi – în faţa altor oameni? Când a fost ultima oară când aţi sunat pe cineva pentru că trebuia să vorbiţi despre ceva? Vorbiţi cu oamenii despre situaţia în care vă aflaţi atunci când aceasta e în desfăşurare sau aşteptaţi până când aţi rezolvat incidentul, povestindu-l ulterior?
  3. Există o persoană în viaţa voastră cu care simţiţi nevoia să vorbiţi? Există vreun sentiment, o nevoie sau problemă despre care nu vreţi să vorbiţi, deşi aveţi nevoie? Există vreo persoană pe care o evitaţi pentru că trebuie să-i spuneţi ceva dificil?
  4. V-aţi purtat urât cu voi înşivă ori cu altă persoană săptămâna trecută? E posibil să vreţi să alegeţi o persoană de încredere şi serioasă căreia să-i spuneţi ce aţi făcut. După aceea povestiţi-I şi lui Dumnezeu.
  5. În săptămâna care urmează, în fiecare dimineaţă după ce v-aţi trezit, acordaţi-vă un moment ca să vă daţi seama ce simţiţi. Adeseori sunteţi în cea mai vulnerabilă stare în momentele de linişte dinaintea începerii activităţii zilnice. Verficaţi-vă din punct de vedere emoţional. Acordaţi-vă un răgaz să-I povestiţi lui Dumnezeu ce simţiţi. Povestiţi-vă şi vouă înşivă. În următoarele patru ore, şi mai curând dacă se poate, spuneţi-i şi altcuiva ce aţi simţit. Nu trebuie să faceţi un „grup de sentimente” exteriorizate; pur şi simplu divulgaţi sinceri ce aţi simţit. Faceţi această activitate încă odată în timpul zilei – fie la sfârşitul zilei de lucru, după cină, sau în timpul unui moment de linişte al serii.
  6. Data viitoare când veţi fi lovit de un sentiment important – suferinţă, frică, furie, bucurie, binecuvântare, plăcere – sunaţi o altă persoană şi vorbiţi despre ceea ce aţi simţit în momentul când aţi avut acest sentiment.

Pasul 6

“Mereu am învăţat din experienţele dureroase. Dar când mă gândesc mai bine, aşa fac cei mai mulţi oameni. Rar am auzit pe cineva spunând că a învăţat cu uşurinţă.” – Gary E. (?)

Suntem complet pregătiţi ca Dumnezeu sa ne înlăture toate aceste defecte de caracter

(Am consimţit fără rezerve ca Dumnezeu să ne înlăture toate aceste defecte de caracter)

“Noaptea trecută a fost teribilă”, a spus Sandy. “Eram în preajma unei femei care mă bârfea, şi nu i-am putut spune nimic. Am stat acolo si am ascultat-o cum continua să mă bârfească, şi nu m-am putut urni pentru ai spune direct un cuvânt. Aşa că am intrat în pasivitatea mea şi mi-am lăsat mânia să iasă astfel.”

“Apoi am dat întâmplător de băiatul cu care ieşisem cu ceva timp în urmă. Am încetat să mă mai întâlnesc cu el pentru că nu mă trata prea bine. Acum era cu o altă femeie. Păreau fericiţi. Erau un cuplu. Eu sunt singură, ca de obicei, şi nu mă simt demnă de iubire”.

“Apoi am ajuns acasă şi m-a sunat mama. A început să mă învinovăţească de ceva şi tot ce am putut face a fost a mă fofila”.

“Am căzut imediat în vechea mea disperare. Pentru un moment, mi-am dorit din nou să fi fost moartă. Am învăţat să cred că pot avea succes în profesie. Dar nu cred că pot fi fericită într-o relaţie de cuplu. Nu cred că Lui Dumnezeu Îi pasă de acea parte din viaţa mea. Nu mă simt demnă de iubire. În fiecare zi, în jurul meu gasesc dovezi ale faptului că sunt lipsită de control”.

“Apoi, când am încercat să vorbesc Domnului despre aceasta, tot ceea ce puteam spune era:«îmi pare rău. Îmi pare rău, Doamne, că sunt aşa o dezamăgire pentru Tine şi pentru cei din jurul meu»”.

“E dimineaţă acum şi mă simt mai bine”, a spus Sandy. “Dar sunt aşa conştientă de mine, de eul meu codependent. Nu cred că în viaţa mea de cuplu vin lucruri bune. Sunt conştientă că una din credinţele mele fundamentale despre mine este aceea că mă consider o dezamăgire pentru oameni şi pentru Dumnezeu. De asemenea, văd – sunt profund conştientă – că pierd controlul asupra mea când interacţionez cu ceilalţi şi că nu am încredere în mine. În fiecare zi, mă plimb dintr-un loc într-altul observând că nu îmi pot exprima părerea ori că nu am grijă de mine când sunt în preajma oamenilor, în felul în care mi-aş dori. Acum, ce să fac cu toate acestea? Cum le pot schimba?”.

M-am gândit pentru un moment la ce mi-a zis prietena mea. Fără a fi neserioasă şi încercând cu atenţie să evit clişeele de recuperare, am spus: “De ce nu încerci Paşii Şase şi Şapte?”.

“Am lucrat acei Paşi”, a spus. “Situaţia pare că se înrăutăţeşte. Cu cât îi lucrez mai mult, cu atât realizez ceea ce fac!”.

“Bine”, am răspuns. “Poţi să te relaxezi şi să te încrezi în proces. Funcţionează.”

Eu cred în Paşi. Iubesc Pasii. Am o preferinţă pentru Paşii Şase şi Şapte. (După cum probabil aţi observat, par că vin în grupuri. Unul, Doi şi Trei vin împreună. Patru şi Cinci sunt o pereche. Tot aşa, Şase şi Şapte).

Paşii Şase şi Şapte sunt, probabil, cei mai neobservaţi, nefolosiţi, priviţi cu neîncredere din cei 12 Paşi. Sunt, totodată, cei mai puternici. Aceştia sunt Paşii cu ajutorul cărora devenim transformaţi. Acesţia sunt Paşii care ne schimbă cu adevărat.

Mecanismele noastre de apărare

Urăsc sintagma «defecte de caracter»“, a spus Beth. “Aleg să privesc aceşti Paşi în felul acesta: devin pe deplin pregătită să Îl las pe Dumnezeu să mă vindece. Nu cred că ne comportăm urât pentru că suntem plini de defecte ori răi. Eu cred că ne comportăm în mod codependent pentru că suntem răniţi. Şi a spune cuiva care este rănit că este plin de defecte sau că a păcătuit este abuziv. Acum, această filosofie nu permite nimănui să continue să se rănească pe sine ori alte persoane, dar pare a avea mai multă compasiune”.

Chiar dacă le numim defecte de caracter ori mecanisme de apărare, ce urmărim la acest Pas? Ce suntem pregătiţi să-i cerem Domnului să vindece în noi? Ce suntem pregătiţi să predăm?

Dominaţia puternică asupra celorlalţi;

Controlul;

Manipularea;

Nevoia noastră de a controla şi manipula;

Disperarea;

Fricile noastre;

Vechile sentimente care ne pot sabota;

Credinţele negative ori limitative;

Grija;

Nevoia de a acuza pe ceilalţi pentru durerea noastră;

Aşteptarea pentru a deveni fericiţi;

Devenim pregătiţi să dăm drumul fricii noastre de a fi controlaţi – care pentru mulţi dintre noi este la fel de mare sau chiar mai mare decât dorinţa de a controla ori manipula pe ceilalţi. Ne eliberăm de controlul pe care ceilalţi îl au asupra noastră, asupra vieţilor noastre sau asupra fericirii noastre.

Devenim pregătiţi să dăm drumul grijii pentru ceilalţi – tendinţa noastră de a ne concentra pe problemele, dificultăţile, sentimentele, nevoile, alegerile şi vieţile altora; credinţei noastre interioare că suntem responsabili pentru ceilalţi.

Devenim dispuşi să fim vindecaţi de problemele care stau la baza grijii pentru ceilalţi: neputinţa sau insuficienţa graniţilor ori limitelor cu ceilalţi; o neclară conştiinţă de sine, responsabilitate faţă de propria persoană şi responsabilitate faţă de ceilalţi.

Devenim dispuşi să fim vindecaţi de credinţa că ceilalţi ori noi înşine suntem nepricepuţi sau nu putem avea grijă de noi.

Devenim pregătiţi să dăm drumul:

Respectului de sine scăzut;

Propriei neglijări şi credinţei că nu suntem responsabili pentru noi înşine şi că nu putem avea grijă de noi;

Dorinţei noastră ca ceilalţi să aibă grijă de noi ori să fie responsabili pentru noi;

Autorespingerii;

Urii de sine;

Lipsei de încredere în sine;

Lipsei de încredere în Dumnezeu, viaţă şi în procesul vindecării;

Problemelor legate de încrederea în ceilalţi- încredere necorespunzător acordată sau neîncredere atunci când s-ar merita încrederea;

Dependenţelor noastre;

Vinovăţiei;

Ruşinii – acea judecată acuzatoare care ne spune că nu suntem în regulă;

Devenim pregătiţi să dăm drumul incapacităţii de a ne gestiona propria putere, de a gandi, de a simţi, de a fi cine suntem, de a avea grijă de noi şi de a ne bucura de viaţă. Devenim pregătiţi să dăm drumul dificultăţilor de a stabili graniţe şi limite adecvate cu oamenii.

Devenim pregătiţi să dăm drumul împotrivirii de a simţi şi de a ne confrunta cu propriile sentimente:

Dificultăţii noastre de a ne confrunta şi de a ne exprima furia;

Neputinţei de a trăi bucuria şi iubirea;

Negativităţii noastre, deznădejdii şi disperării;

Fricii noastră de bucurie şi iubire;

Fricii noastre de angajament;

Închiderii minţii ori închiderii inimii;

Atracţiei noastre spre oameni indisponibili afectiv şi familii disfuncţionale;

Nevoii noastră de a fi perfecţi;

Abuzurilor din copilărie;

Nevoii noastră de a fi victime şi participării noastre în autovictimizare;

Devenim pregătiţi să dăm drumul fricii de intimitate şi apropiere, comportamentelor de sabotare în relaţii. Devenim pregătiţi să dăm drumul problemelor şi fricilor legate de sexualitate.

Devenim pregătiţi să dăm drumul blocajelor şi barierelor în a ne bucura şi a iubi, chiar dacă nu putem numi acele blocaje şi bariere. Îi cerem Lui Dumnezeu să ne elibereze de tot ceea ce stă în calea de a primi tot ceea ce merităm în vieţile noastre. Cerem Domnului să ne arate blocajele ori defectele pe care avem nevoie să le dăm drumul şi să ne ajute să devenim dispuşi să ne eliberăm toate acestea.

Devenim pregătiţi să fim vindecaţi de trecutul nostru, de sentimentele de vinovaţie nerezolvate, de furie, de durere şi mâhnire pentru toate pierderile pe care le-am îndurat. Devenim pregătiţi să dăm drumul credinţelor noastre negative pe care le-am dobândit ca rezultat a trecutului nostru: că suntem nedemni de iubire, că suntem o dezamăgire, o povară, insuficienţi de buni, stupizi, nevaloroşi, o problemă, deranjanţi.

Devenim pregătiţi să dăm drumul tuturor acelor “nu merit”: nu merit iubire, fericire, succes. Nu merit o pălărie nouă, o haină nouă, o maşină nouă. Nu merit să fiu auzită, să mi se poarte de grijă, să mă distrez ori să mă bucur de viaţă.

Devenim pregătiţi să dăm drumul întregului pachet de codependenţă. Devenim dispuşi să ne eliberăm de orice descoperim în munca noastră la Paşii Patru şi Cinci, de orice devenim conştienţi pe parcursul zilelor noastre de vindecare, de orice nu ne place, nu vrem, nu suportăm, de lucrurile faţă de care ne simţim neputincioşi ori cu care vrem să terminăm.

Orice nu ne mai este folositor; orice comportament ori credinţă care ne stă în cale – de acestea devenim pregătiţi să ne eliberăm.

Cu cât suntem mai dispuşi să mergem mai în profunzimea noastră, cu atât vindecarea va fi mai adâncă.

Nu limitaţi folosirea Pasului doar la defecte. Acest Pas lucrează pe sentimente, şi sentimentele nu sunt defecte. Dacă rămânem blocaţi într-un anumit sentiment, mai ales frică, furie, resentiment, mâhnire ori tristeţe, putem deveni dispuşi să ne eliberăm de ele.

Odată, un prieten m-a întrebat la cât de mult din noi e nevoie să dăm drumul.

“La aproape tot”, i-am spus. “Chiar şi binelui pe care îl dorim”.

Suntem într-o călătorie, dar nu ne este pretins să purtăm bagaje grele. Suntem făcuţi să călătorim cu inima uşoară.

Am învăţat că a mă desprinde este cheia: să mă desprind de ceea ce vreau, ceea ce nu vreau, ceea ce am nevoie, vreau să schimb, simt; să mă desprind de planurile mele, agendă, speranţe, visuri, ţeluri şi presiunea timpului. Am nevoie să dau drumul oamenilor, relaţiilor, proiectelor. Dacă nu o fac, mă surprind încercând să le controlez, şi a începe să controlez ceva nu funcţionează. Desprinderea este opusul fricii.

Ce pierdere de vreme, ar spune unii. Mai întâi trebuie să identificăm o nevoie, dorinţă ori sentiment, iar apoi trebuie să-i dăm drumul? Nu ar fi mai uşor să le ignorăm, să ne negăm sentimentele, dacă oricum, în cele din urmă, le dăm drumul?

Poate, dar nu aşa funcţionează procesul. Victoria, vindecarea, bucuria vin din a răzbate. Vin din a da drumul şi apoi din a primi.

Nu e niciun comportament prea extins ori prea restrâns la care să lucrezi în acest Pas. Când începem acest Pas, când suntem pe deplin pregătiţi să-l lăsăm pe Dumnezeu să ne îndepărteze mecanismele de apărare, suntem pe cale de a deveni schimbaţi.

 

 

Devenind pregătiţi să ne eliberăm

Dacă este vreo luptă pentru vindecare, dacă este vreo parte dificilă, frustrantă, istovitoare, aceasta poate fi atunci când devenim conştienţi de mecanismele care odată ne-au protejat, dar care acum au devenit autodistrugătoare. Aceasta se întâmplă atunci când devenim pregătiţi să ne eliberăm.

“Pe parcursul zilei văd iar şi iar cât de mult controlez”, a spus Jan. “Nu mă opresc din a controla. Pur şi simplu observ cât de dominatoare sunt încontinuu”.

Înţeleg sentimentul.

Poate că ne-am comportat ani de zile într-un anumit fel fără a fi conştienţi ori neexperimentând consecinţe vizibile provenind din acest comportament. Apoi, deodată, vine timpul de schimbare. Începem să observăm acel comportament. Ne izbim de el mereu. Începem să simţim durerea din acel comportament, neputinţa, deznădejdea, incapacitatea noastră de a ne schimba. Şi ne întrebăm cum şi daca aceste lucruri pot fi vreodată diferite.

Acesta este momentul în care să ne amintim nouă înşine că ne schimbăm. Chiar acum suntem în procesul de a deveni schimbaţi. Astfel lucrează acest program de vindecare.

Câteodată devin atât de dezgustată de un anumit comportament că mă gândesc că sunt pe cale să explodez dacă îl mai repet o singură dată. Apoi, de obicei, îl mai repet încă de câteva ori.

Astfel devenim pregătiţi. Suntem atinşi, uneori bombardaţi de conştiinţă. Astfel viaţa capătă atenţia noastră. Conştientizare. Acceptare. Şi schimbare. Partea noastră în această lucrare este de a deveni pregătiţi să dăm drumul, să-L lăsăm pe Dumnezeu să ne elibereze.

Unii dintre noi devin pregătiţi cu greu.

Am observat cu cât mă apropii mai mult de vindecarea unui defect sau a unei probleme, cu atât îmi vine mai greu să trăiesc cu mine şi cu acea problemă. Mă arde. Mă muşcă. Îmi stă în cale. Îmi pierd speranţa în schimbare, de a deveni vreodată diferită. Învăţ cu greu că acesta este un timp în care să mulţumesc. Mulţumesc pentru cine sunt. Mulţumesc, Doamne, pentru Cine eşti. Mulţumesc pentru acest program care spune că nu trebuie să îl fac singură. Mulţumesc că sunt exact acolo unde ar trebui să fiu.

Mulţumesc pentru acest defect. Mulţumesc că eu nu îl pot schimba. Mulţumesc că Tu o poţi face.

Mulţumesc că tot ceea ce trebuie să fac este să devin pregătită să dau drumul.

Mulţumesc că în chiar momentul acesta mă schimb.

Nu trebuie să ne luptăm din greu pentru a deveni pregătiţi. Aşa cum transformarea este un dar, aşa este şi cu dispoziţia de a da drumul.

Putem începe de acolo de unde suntem şi cu ceea ce suntem, şi este destul pentru ca acest program să funcţioneze. Putem cere ajutor pentru a ne pregăti de eliberare.

Obişnuiam să lucrez din greu la schimbare. Numeam vindecarea un efort, muncă grea. Realitatea era că mult din ceea ce făceam  şi pe care o numeam munca din greu era doar îngrijorarea şi frământarea referitoare la ceea ce faceam şi ceea ce nu făceam. Îmi suflecam mânecile, începeam să transpir, şi apoi nu progresam deloc.

Într-o zi m-a sunat o prietenă. Mă plângeam de un anumit defect cu care mă confruntam. Cred că era vorba de frica de iubire şi intimitate.

“Ce să mă fac?”, am întrebat. “Cât de mult trebuie să muncesc pe această problemă, acum că am descoperit că o am?”

“Melody, de ce nu te înseninezi şi nu te laşi purtată?”, mi-a spus. “Tot ceea ce e nevoie să faci este să te pregăteşti să le dai drumul, mergi mai departe la următorul Pas şi lasă-L pe Dumnezeu să facă restul. De ce nu te opreşti din a lucra din greu la tine şi nu-ţi petreci mai mult timp bucurându-te de viaţă?”

Am urmat sfatul ei şi am văzut aceasta: nu trebuie să muncesc aşa din greu. Îmi pot petrece liniştită ziua şi să las vechile sentimente să iasă în mod firesc. Apoi pot lăsa să-mi fie luate. Pot face la fel şi cu comportamentele – de la cele mai fine la cele mai deranjante. Nu trebuie să mă obsedeze ori îngrijoreze vindecarea mea.

Am folosit aceşti Paşi pentru o mulţime de comportamente, cum ar fi învăţarea apropierii umane, învăţarea faptului de a simţi şi de a-mi exprima sentimentele, de a avea mai multă grijă de mine în toate împrejurările. I-am folosit pentru a învăţa să-mi gestionez controlul, să stabilesc limite şi să-mi dau seama cum să încep o relaţie. I-am folosit în credinţele negative, cum ar fi aceea că nu sunt destul de bună, nu sunt demnă de iubire şi nu e în regulă să simt.

De atunci, nu mai lucrez din greu făcându-mi griji ori neliniştindu-mă de cum mă voi schimba. Învăţ că pot recunoaşte ceea ce vreau să dau drumul, apoi lucrez la disponibilitatea de a mă elibera, după aceea îmi îngădui a deveni schimbată.

Şi tu poţi la fel.

A deveni pregătit pentru a da drumul nu este un lucru care să poată fi predat. Dar este un lucru pe care fiecare dintre noi îl poate învăţa prin practică. Nu-ţi fă griji. Dacă rămânem ciclurile vindecării destul de mult, vom reuşi.

Disponibilitatea va lucra în noi.

Uneori, în ciuda durerii, noi ne putem încă împotrivi lucrării de înlăturare a mecanismelor noastre protective. Putem fi speriaţi de ceea ce ne va rămâne şi dacă vom avea destul în interiorul nostru pentru a mai avea grijă de noi? Aceasta este o reacţie normală. Mecanismele noastre de apărare poate ne-au salvat viaţa. În acel moment poate să fi fost tot ceea ce ne-a ţinut pentru a nu fi striviţi.

“Vroiam să-mi ţin ascunse defectele”, a spus Petty. “A fost aşa o bucurie să  pricep că nu trebuie să fiu o persoană minunată şi generoasă tot timpul. Puteam, în sfârşit, să fiu morocănoasă şi indispusă şi câteodată să nu-mi pese. Mi-a luat ceva timp să diferenţiez care defecte aveau nevoie de atenţie şi care erau doar o parte a personalităţii mele”.

Nu-ţi fă griji. Nimic din ceea ce avem nevoie nu va fi luat de la noi. Şi orice este luat de la noi va fi înlocuit cu ceva mai bun.

Înţeleg cât de dragi ne pot deveni anumite defecte. Au fost alături de noi atâta timp. Ne-au ajutat să răzbatem. A nu ne simţi sentimentele ne-a ajutat să facem faţă situaţiilor insuportabile. Negativitatea ne-a protejat de dezamăgire. Grija exagerată pentru ceilalţi ne-a oferit stimă şi un ţel în viaţă. Controlul l-am simţit ca supravieţuirea şi preocuparea noastră.

A fugi din trecutul nostru ne poate părea la fel de imperativ cum a fost în cazul lui Lot, în vremurile biblice, când şi-a văzut soţia transformată într-un stâlp de sare după ce aceasta s-a uitat în spatele ei. A nu ne uita înapoi, a nu ne înfrunta trecutul, ne poate părea la fel de înfricoşător şi interzis. Noi ne-am bazat pe aceste comportamente codependente la fel ca în nişte prieteni de încredere. Dar poate s-au întors împotriva noastră. Ceea ce odată ne-a ocrotit acuma ne poate fi distructiv.

Putem învăţa o cale mai bună. Ne putem baza pe aceşti Paşi. Putem avea încredere în ceea ce se întâmplă când începem aceşti Paşi. Dacă nu suntem pregătiţi sau dispuşi să renunţăm la defectele noastre sau la orice persoană ori lucru, putem să cerem Lui Dumnezeu să ne ajute să devenim dispuşi şi pregătiţi.

Pasul renunţării

Într-o dimineaţă m-am trezit prinsă în frică şi durere ca într-o plasă. În perioada vacanţei am fost puţin tristă în legătură cu o parte neîncheiată din trecutul meu. Tatăl meu a sunat şi, pentru prima dată, am discutat deschis despre ziua în care mi-a spus că pleacă.

Deşi aveam doar trei ani atunci, încă îmi amintesc incidentul. Vorbind despre asta, sentimentele suprimate au ieşit la suprafaţă. După mai bine de treizeci de ani, mă simţeam în felul în care aveam nevoie să simt atunci când eram de trei ani.

Trezirea în durere emoţională mi-a declanşat comportamentul meu codependent, cum o făcea deseori. Îmi era frică. Eram înspăimântată că voi rămâne blocată pentru totdeauna în sentimentele mele. M-am panicat.

Am început să mă gândesc la căi prin care mă puteam uita în exteriorul meu pentru a opri durerea. Am vrut să încep să manipulez oamenii şi evenimentele pentru plăcerea mea, sperând că aceasta mă va face să mă simt mai bine.

Apoi m-am aşezat în linişte pentru un moment şi am lucrat Pasul Şase. “Ajută-mă să devin pregătită să dau drumul fricii, durerii, panicii, lipsei de încredere, şi la tot ceea ce m-a prins ca într-o plasă”, am spus. “Ajută-mă să devin pregătită să dau drumul acestei dureri, în loc să mă folosesc de ceilalţi oameni pentru a o opri sau să schimb felul în care simt”.

Apoi m-am ridicat şi mi-am început ziua încrezându-mă că rugăciunea mea a fost auzită, încrezându-mă că mă voi simţi mai bine, încrezându-mă că voi fi transformată în mod firesc.

Încrederea mea nu a fost înşelată.

Acesta nu este un program pe cont propriu. Nu renunţăm la responsabilitatea faţă de sine. Dar învăţăm să avem încredere în Dumnezeu, să avem încredere în acest proces şi să avem încredere în noi înşine. Când este timpul de schimbare, vom deveni schimbaţi. Vom primi puterea, ajutorul şi posibilitatea pentru a face aceasta. Pentru moment, partea noastră constă în a deveni pregătiţi să ne eliberăm.

Chiar şi aşa, încă mai învăţ că aceasta lucrează în noi dacă suntem deschişi ei.

Lecţiile nu dispar. Continuă să se repete până când învăţăm. De fapt, când vine timpul de schimbare, devine mai greu să rămân la fel decât să mă schimb.

Paşii ne îngăduie să ne relaxăm, să ne încredem şi să devenim pregătiţi. Ne îngăduie să fim ceea ce suntem şi să permitem acestui proces de schimbare să lucreze în noi.

Alcolicii Anonimi (Cartea Mare) sugerează că, după ce facem Pasul Şase, să luăm distanţă faţă de noi înşine şi să Îi cerem Domnului să ne îndepărteze defectele de caracter. Este important să facem acest Pas şi să ne exprimăm orice durere, după ce am facut Pasul Patru şi Cinci.

Acesta este Pasul de eliberare. Este începutul transformării. Începe procesul de primire a ceea ce vrem şi avem nevoie de la Dumnezeu. Devenim pregătiţi să renunţăm la tot ceea ce ne stă în calea noastră, la tot ceea ce ne necăjeşte, ne face probleme, ne biruie ori dezorientează, tot ceea ce noi nu putem controla. Să devenim pregătiţi să renunţăm la ceea ce nu vrem de acum înainte şi la ceea ce ne dorim cu adevărat. Apoi, trecem la pasul Şapte şi urmărim ceea ce se întâmplă.

Activităţi

  1. Care sunt credinţele, comportamentele, sentimentele, dorinţele ori nevoile cele mai greu de suportat cu care te lupţi în acest moment? Poate doreşti să începi prin a afirma că devii pregătit să te eliberezi de aceste probleme.
  2. Cum ţi-ar schimba viaţa dacă ai crede în faptul că te-ai putea relaxa şi lăsa ca procesul numit vindecare să lucreze în tine?
  3. Fă o listă cu tot ceea ce ţi-ar plăcea să schimbi la tine. Include în această listă acele lucruri pe care nu ai vrea să le mai faci, lucruri pe care vrei să începi să le faci, lucruri ale familiei pe care vrei să le duci la capăt, lucruri pe care vrei să le obţii. Scrie tot ceea ce gândeşti pe acea listă, orice ţi-ar plăcea să facă parte din viitorul tău. Apoi pune lista deoparte şi dă drumul la tot ce ai scris.
  4. Crezi că eşti în siguranţă dacă te-ai încrede în Dumnezeu şi în acest proces numit vindecare?

”Sunt în noi lucruri de care avem nevoie să ne descotorosim;

sunt și lucruri pe care e nevoie să să le schimbăm. Dar în același timp

nu trebuie să fim prea disperați, prea nemiloși, prea încrâncenați.

Pe calea către sensul vieții mele și către fericire, multe dintre acele lucruri

se vor schimba de la sine, iarpe celelalte le putem lucra în timp.

Primul lucru pe care e nevoie să îl facem este să recunoaștem și

să avem încredere în adâncul nostru

și să nu-l pierdem din vedere. Așa cum Rățușca cea urâtă ascunde

de fapt Lebăda, Tigrișorul – Salvatorul care știe Calea,tot așa

și în fiecare dintre noi este ceva Special – ceva ce trebuie păstrat.”

Benjanim Hoff – Calea ursulețului(1982)

 

PASUL 7

CU UMILINȚĂ L-AM RUGAT PE DUMNEZEU SĂ NE ÎNDEPĂRTEZE DEFECTELEDE CARACTER

 

Frica a reprezentat o bună parte din viațași din codependența mea: frica de oameni, frica de viață, frica de trecut, frica de Dumnezeu, frica de vindecare, frica de mine însămi.

Acest Pas esteunuldintrelucrurilepe care mi-a fostfricăsă lefacpeparcursulvindecării.Pe de o parte, vroiamcaDumnezeusă-mi înlăturedefectele de caracter.Pe de altă parte, nu eramsigurăcăarmairămâneceva din mine dacăDumnezeuar fi făcutasta.

Dumnezeuaveasăcoboareșisăsmulgănemilosdin mine tot ceeaceînsemnameu? Aveamsădevin o sfântă? O cochiliegoală?Nu măgâdeamcăaș fi avutmult de pierdutpentrucă nu credeamcăar fi mare lucruîn mine. Măsimțeamcao cochiliegoală.Iar a mi se înlăturatoatedefectele, celepe care ajunsesemsă le numesccodependență, sunapuțin a anihilare.

Ceaveasă se întâmple cu mine? Cine aveamsădevin?Aveamsă am o personalitate? Aveamsădevinca un robot obsedat de vindecare, repetândmantretămăduitoare, zâmbinddulce? Aveamsăpierdlucrurile care măfăcuserăunică? Aveamsă-mi pierdentuziasmul?

Citatul de maisusesteintenționatmai lung decât un motto obișnuit. Era nevoie de astapentrucăareceva important de spus.

Da, suntînnoi – în mine șiîn tine – unelelucruri de care e nevoiesăne descotorosim. Dar avemnevoiesărămânem cine suntem, noiînșine, să ne păstrămesențapersonalității, aceletrăsături, calitățișicaracteristici care ne facspecialișiunici.

Când facem concret acest Pas, Dumnezeu nu coboară cu un aspirator să curețe tot ce e în interiorul nostru. Dumnezeu nu-mi răpește personalitatea. Nu mă anihileazăpe mine.

          Dumnezeu îmi ia doar acele trăsături care mă limitează și mă împiedică să fiu eu însămi.

Unele dintre trăsăturile cele mai respingătoare vor fi înlăturate. Multe altele vor fi transformate. De exemplu, obsesia. Are un aspect negativ, dar adesea există și o latură pozitivă a aceleiași trăsături. Transformată, obsesia devine hotărâre.

Unele dintre defectele mele trebuiau să fie cizelate sau temperate. De exemplu, purtarea de grijă – concentrarea pe celălalt în detrimentul meu, neglijându-mă pe mine – poate deveni iubire pentru sine și iubire pentru ceilalți. Această iubire se poate manifesta într-un fel care hrănește, crește, dă viață și care arată prețuire pentru mine și pentru alți oameni.

Am învățat că frica poate trecedacă nu e de tipul acelora care îți spun să pășești în fața unui camion.

          Am învățat că dacă renunț la defectele mele, nu înseamnă că îmi elimin personalitatea. Citocmaiastai-a permispersonalităţiimelesăiasă la luminăşisăstrăluceascăpentru prima oară, dupăfoartemultăvreme.

 

 

A-L RUGA PE DUMNEZEU CU UMILINȚĂ

 

În afară de frica legată de ce se va întâmpla cu noi dacă rămânem fără defecte și de ce înseamnă să ni se înlăture defectele, o singură idee mai este de discutat în acest Pas. Îl rugăm cu umilință pe Dumnezeu să ne îndepărteze defectele. Asta nu înseamnă că strigăm la Dumnezeu să ne schimbe. Nu înseamnă că pretindem. Nu înseamnă că trebuie să ne smiorcăim, să ne târâm în genunchi, să cerșim, să pledăm ori să cerem fără încetare.

Acest Pas presupune să admitem că Dumnezeu este puterea. Admitem diferența dintre noi și Dumnezeu: Dumnezeu este atotputernic, noi – nu și nici nu e nevoie să fim. Pur și simplu nu putem face singuri unele lucruri. A ne schimba pe noi înșine este unul dintre ele.

Așa că Îl rugăm pe Dumnezeu să facă pentru noi ceea ce nu putem face singuri.

Cu umilințăÎlrugămpeDumnezeusăneîndepărtezedefectele de caracter.

Ne ajutădacăspunem ”Terog”.

A AVEA ÎNCREDERE ÎN PROCES

 

Prima oară când am făcut acest Pas, am procedat exact cum se spunea în Big Book. M-am retras singură într-o cameră și am închis ușa. I-am cerut Creatorului meu să ridice de la mine toate defectele de caracter. Deși îmi era frică, spuneam asta cu toată inima. Eram gata să mi se înlăture acele lucruri de care devenisem conștientă sau despre care discutasem la Pașii 4 și 5. Și doream să mi se îndepărteze și acele lucruri care trebuiau înlăturate și care îmi scăpaseră la Pașii 4 și 5. Așa că am spus și asta.

Am meditat puțin, apoi m-am pregătit să părăsesc încăperea, întrebându-mă ce avea să se întâmple. Avea să mă lovească un trăsnet? Aveam să merg la culcare în acea seară și să mă trezesc dimineață o altă persoană? Aveam să mă mai recunosc?

Și în ce măsură trebuia să fac eu această schimbare? Însemna că trebuia să încerc să fiu perfectă din acel moment? Nu înțelegeam procesul pe care îl începusem. Încă nu îl înțeleg pe deplin, dar am învățat să am încredere în el.

Este un proces gradual, un proces de vindecare și un proces spiritual. Nu doare, cel puțin nu mai mult decât este necesar ca să ne vindece de durerile din trecut sau ca să ne capteze atenția. Este un proces plăcut și chiar și durerea devine plăcută o dată ce încep să fiu dispusă să o trăiesc în loc să mă împotrivesc, o dată ce încep să fiu dispusă să mă predau.

Am învățat că nu este un proces instantaneu.

Nu avem de ce să ne temem.

Am fost schimbată în timp. Nu a trebuit să mă schimb eu. Nu am fost transformată instantaneu când am făcut acest Pas. Dar a-l face declanșează procesul.

Am început ușor să observ anumite lucruri la mine, de exemplu purtare de grijă, control, frică, dureri nerezolvate din trecut. Nu pe toate odată. Mai întâi am conștientizat cât de mult controlam o anumită persoană. Nu m-am oprit. Doar am devenit conștientă de asta. Apoi am conștientizat cât de mult controlam o altă persoană. La fel – nu m-am oprit. Doar am devenit conștientă de asta.

Apoi am luptat o vreme – cu mine însămi. Am încercatsămăopresc, dar am descoperitcă nu pot. Sau am încetatunanumecomportament, dar tot maivoiamsă-l continui. Eşec.Apoi, însfârşit, predarea. Am încetatsămămaichinuişi mi-am datvoiesăfiu.

Acesta este momentul în care apar darurile. Daruri ca detașarea. Slăbirea controlului. Conștientizarea profundă că nu pot controla pe nimeni. Asta nu înseamnă că am lucrat perfect sau că darurile au venit toate odată. Dar în timp, slăbirea progresivă a controlului a înlocuit impulsul de a controla.

Asta nu înseamnă că impulsul și dorința de a controla nu s-au mai manifestat. În viața mea, ca și în viețile multor oameni care ne-au oferit poveștile lor pentru această carte, controlul rămâne o problemă importantă în vindecare.

Parțial acceptăm. Rămânem în alertă. Devenim și mai conștienți. Ne pândim. Dar ne permitem să învățăm și să creștem. Dobândim o anumită delicatețe și compasiune față de noi înșine, față de condiția noastră umană. Lăsăm să se producă schimbarea.

Am descoperit că unele dintre problemele mele cele mai grele sunt uneori transformate în lucruri de folos. De exemplu, când eram mică stăteam mult singură. Nu relaționam cu ceilalți și aveam puțini prieteni. Ani în șir, în timp ce alții mergeau la școală și socializau, eu eram bolnavă și trebuia să stau singură acasă, să studiez singură, izolată de oameni. Am trăit multă durere în legătură cu perioada asta din viața mea.

Însă când am acceptat-o și am putut mulțumi pentru ea (deși nu cu toată inima), am putut vedea darul pe care îl primisem prin ea. A învăța să fiu singură, a învăța să studiez singură, a învăța să gândesc independent au devenit trăsături care m-au condus către ceea ce fac în prezent (sunt scriitoare). Un minus a devenit un plus important în viața mea.

Sunt uimită vazând cât de mult recunoștința, acceptarea și acest program ne poate transforma și transformă unele dintre cele mai supărătoare trăsături ale noastre.

Ani la rand m-am sacrificat din dorința de a fi martir sau, câteodată, chiar fără motiv. Dar reușind să canalizez această capacitate, am învățat să fac sacrificii pe termen limitat, în împlinirea unor anumite scopuri .

Am văzut mulți oameni în curs de vindecare de codependență care se lipseau de anumite lucruri, se zbăteau, făceau sacrificii fără motiv sau sperând că astfel ar salva o anumită relație. Înaintând în vindecare, am văzut aceeași oamenifolosind capacitatea aceea de a îndura, de a persevera, de a face sacrificii pentru a termina o facultate, pentru a începe propria afaceresau făcând altceva pentru binele lor.

O anumită trăsătură de caracter a fost astfel transformată.

Dorința de control poate fi temperată prin fixarea unor limite și apoi transformată în abilități de management și leadership.

Toată energia pe care o consumăm disprețuindu-ne și judecându-ne poate fi transformată în sens pozitiv, pate fi folosită pentru a ne iubi pe noi înșine.

O parte din grija nesănătoasă, codependentă față de lume poate fi întoarsă către noi până când învățăm cu adevărat să ne iubim și să avem grijă de noi înșine.

Și tot așa.

Da, ne va fi mai bine fara anumite lucruri. Unelevor fi transformate total. Pe altele le vom lucra în timp, cu ajutorul Domnului. Iar pe altele vom învăța să le acceptăm.

Poate că nu voi fi niciodată o bucătăreasă bună și nici nu știu dacă îmi pasă. Accept asta la mine. Dacă va fi să se schimbe lucrurile vreodată în această privință, se vor schimba. Dar deocamdată nu sunt interesată să schimb ceva anume.

Unele lucruri le fac bine.  Pe altele mediocru. Pe altele deloc.  E ok.

Cu cât mai mult vom lucra acești Pași, cu atât vom căpăta  o perspectivă mai bună despre noi și despre trecutul nostru. Cu cât îi permitem mai deplin trecutului nostru să se vindece, cu atât mai mult vom vedea și ne vom deschide să primim darurile care ne vin prin el.

O dată ce ne trăim amărăciunea, vom fi capabili să primim darul din fiecare relație, chiar și din cele mai dureroase.

Vom fi vindecați. Vom avea acces la iubirea pentru noi înșine și pentru ceilalți. Pate că darul cel mai vindecător este acceptarea de sine imediată, continuă, acceptarea a tot ceea ce suntem și a tot ceea ce am fost. Cu cât ne acceptăm mai mult, cu atât mai mult ne vom asuma ceea ce suntem chemați să devenim.

Acest Pas nu ne absolvă de responsabilitate. Doar că nu trebuie să ne temem și să ne tulburăm. Nu trebuie să forțăm vindecarea. Nu mai trebuie să ne criticăm și să ne judecăm pentru că nu suntem capabili să schimbăm ceva la noi. De acum înainte, ni se vor întâmpla lucruri bune.

          Vom fi conduși către vindecarea de care avem nevoie. Se vor ivi ocazii. Vor apărea oameni în viața noastră. Vom auzi o frază la o întâlnire. Va suna cineva și va începe să vorbească despre ceva ce va atinge o coardă sensibilă. Vom primi o carte. Ne va veni un gând, vom avea o conștientizare.

Putem fi conduși către un terapeut sau către un grup de terapie. Putem fi conduși către conștientizări ale altor dependențe sau probleme ale noastre și să le vindecăm. Pute să ne trezim într-o relație care să declanșeze o vindecare profundă a trecutului nostru.

Ne putem trezi fără loc de muncă, situație care să ne provoace să neprovoace în feluri necunoscute de noi de a fi stăpâni pe propria noastră putere.Putem descoperi noi părți din noi înșine pe care le putem explora și lucra.

Procesul va lucra dacă îi permitem să o facă. Uneori lucrează chiar dacă ne opunem. Ne vom trezi ca suntem schimbați până în măduva oaselor, în feluri în care n-am fi putut-o face singuri.

Și asta se întâmplă în mod natural, dacă ne lăsăm.

Acest Pas ne dă permisiunea de a fi cine suntem. Spunem ”Te rog, ajuta-mă. Te rog, schimbă-mă.” Din acest moment, putem să fim cine suntem și să permitem schimbărilor să se producă.

Nu e nevoie să lucrăm din greu atât de mult. Nu e nevoie să ne zbatem atâta. Sarcinanoastră e să ne acceptăm pe noi înșine în fiecare clipă. Să-L rugăm pe Dumnezeu să facă restul. Să cerem, știind că ceea ce ne dorim și avem nevoie să se întâmple este peste puterile noastre. Să cerem, știind că nu se așteapă de la noi sălucrăm singuri.

Apoi să fim deschiși și să avem încredere în ce se va întâmpla.

Da, avem și noi o responsabilitate în acest proces. Ceea ce ține de noi este să lucrăm acești Pași. E un lucru la îndemână și ni se va arăta și vom fi ajutați să facem orice am avea de făcut. Lucrarea acestui Pas este simplă. ”Să-L rugăm cu umilință pe Dumnezeu să ne dea ce avem nevoie.” Asta ne dă permisiunea să fim cum suntem și să Îi încredințăm Puterii noastre Superioare nevoile și dorințele noastre. Spunem ”Te rog”, apoi avem încredere că am fost auziți.

PAȘII TRANSFORMĂRII

Pașii 6 și 7 sunt Pașii transformării. Când mă întreabă oamenii cum m-am schimbat sau ce să facă ei pentru a se schimba, nu am niciodată un răspuns. Totuși, am trecut prin schimbări majore de-a lungul vieții.

Am început, ca noi toți, ca un copil nevinovat. Pe la 12 ani, consumul meu de alcool era în floare. Pe la 18 mă drogam. Pe la 23 eram într-un program cu metadonă. Pe la 26, la început împotriva voinței mele, făceam tratament pentru dependența de droguri.Devenisem o persoană așezată și luasem contact cu Pașii și cu o Putere superioară.

Mă schimbasem dintr-o persoană obsedată de droguri într-o persoană cumpătată, dedicată unui nou stil de viață.

Totuși am observat o altă obsesie – obsesia mea față de oameni și neglijarea propriei persoane. Descoperisem o parte mai adâncă din mine, o parte plină de durere și de dorințe arzătoare – gaura neagră a sufletului meu.

De-a lungul anilor am trecut printr-o altă transformare. M-am schimbat treptat într-o persoană cu mai puține frici, care controla mai puțin, o persoană mai concentrată pe propriile responsabilități. Dintr-o victimă devenisem o persoană care își propunea să fie bună cu sine.

Am învățat să mă ocup de sentimentele mele. Au început să mi se vindece sentimentele nerezolvate din trecut. Chiar mi-am vazut trecutul transformându-se și am început să înțeleg ce daruri primisem de la el, chiar și în cele mai dureroase momente.

Se petreceau schimbări în fiecare zi. Și descopăr cum cu timpul mă apropii tot mai mult de acel minunat copil interior nevinovat, de drumul pe care l-am început demult. Totuși, mai este cineva cu mine, cineva care a călătorit cu mine de-a lungul anilor, care a învățat să supraviețuiască, să fie pe picioarele ei, să învețe, să învețe să îi pese și care învață să își dea voie să fie protejată.

Este cu mine o persoană care a trecut prin multe în viață, care adesea a trăit lucruri grele și învăț să o prețuiesc și pe ea, împreună cu toate experiențele ei. Pentru că acestea m-au făcut să devin eu.

Când mă întreabă oamenii cum să se schimbe, nu le pot ține un discurs lung, o predică. Nici măcar nu pot să mă laud. Ce le pot oferi sunt instrumentele-cheie pentru schimbarea și transformarea vieții noastre – Pașii 6 și 7.

Să începi să îți dorești. Să devii deschis. Să spui te rog. Și să prețuiești persoana care ești acum, în acest moment.

Nimic, nimic nu poate împiedica binele să vină în viața ta și în acest program numit recuperare, în felul în care îți este ție de folos.

Acest Pas nu ne anihilează. Scoate la iveală frumusețea copilului nevinovat din fiecare dintre noi și o combină cu înțelepciunea pe care o dobândim din experiențele noastre. Ne face capabili să ne punem în valoare întregul potențial.

Darurile noastre vor spori. Tiparele noastre de comportament vor deveni acceptabile, iar cu timpul chiar hazlii. Defectele ne vor fi curățate, eliminate sau vor deveni suportabile.

Să-L rugăm pe Dumnezeu să ne ajute. Să-L rugăm pe Dumnezeu să ne schimbe. Să-L rugăm pe Dumnezeu să ne vindece. Să fim total pregătiți să ne vindece Domnul, să-L rugăm cu umilință să facă asta. Iată esența Pașilor 6 și 7. Ei sunt miezul vindecării noastre.

ACTIVITĂȚI

 

  1. Care sunt temerile tale legate de ideea de a fi schimbat? Scrie-le sau vorbește altor persoane despre ele.
  2. Ai văzut deja schimbări la tine? Câte dintre ele au stat în puterea ta? Meditează la faptul că schimbarea în viața ta se face progresiv, natural.
  3. A scrie scrisori este una dintre metodele mele favorite. Scrie-i o scrisoare lui Dumnezeu, așa cum Îl înțelegi tu. Spune-I despre ce te deranjează la tine și ce schimbăriți-ar plăcea să vezi.
  4. Dacă ai îndoieli cu privire la defectele de caracter la care trebuie să lucrezi acum, cere-I lui Dumnezeu să îți arate clar ce lucruri ar putea fi îmbunătățite în viața ta dacă ai lucra Pașii 6 și 7.
  5. Încearcă să te vezi, să te imaginezi pe tine – cel care ți-ar plăcea să devii. Vezi-te făcând ce ți-ar plăcea să faci și fiind așa cum ți-ar plăcea să fii. Apoi revino în prezent. Spune că ești bine așa cum ești. Arată că te accepți și că te iubești așa cum ești acum.

„Să joci pe muchie de cuţit înseamnă că eşti dornic să păşeşti în necunoscut.
Înseamnă să abordezi acel loc unde se petrece adevărata creştere.”
Stephen Levine, „Who Dies?”

PASUL 8

„FACEM O LISTĂ CU TOATE PERSOANELE CĂRORA LE-AM FĂCUT RĂU ŞI DEVENIM DORNICI SĂ NE REVANŞĂM FAŢĂ DE TOŢI”

– Pasul 8 al Ghidului

„Când am citit prima oară Pasul 8, l-am interpretat cu adevărat greşit”, a spus Jason. „Am crezut că voia să spună: Faceţi o listă cu toate persoanele care v-au făcut rău.”
Cunosc sentimentul acesta. Când am început să mă vindec de toate dependenţele mele şi a ajust la acest Pas al recuperării mele, comportamentul meu nepotrivit faţă de alţii era evident. Lista persoanelor cărora le-am făcut rău şi comportamentul meu care i-a rănit bătea la ochi. Nu era cale de justificare, expunere a logicii sau a da explicaţii. Greşisem.
Când am început să mă vindec şi am ajuns în acest punct – în punctul în care îmi asumam responsabilitatea faţă de propria persoană şi de comportamentul meu în relaţii – lista mea era înceţoşată, vagă şi împroşcată de sentimentul propriu de victimizare şi neputinţă.
Cine fuseseră victimele mele datorită controlului şi grijii mele? Ce rău făcusem? Care fusese rolul meu? Faţă de cine trebuie să mă îndrept? De ce? Dar cum rămâne cu răul care mi-a fost provocat, sentimentele mele că am fost abuzată, tratată prost şi victimizată?
Mă întreb: îndreptând răul făcut acestor persoane care m-au victimizat nu mă las pe mâinile lor, nu sunt la mila lor şi fără pic de apărare?
Cum să pun în aplicaţie acest Pas şi să ies nevătămată din el? Cum să folosesc acest Pas ca să mă vindec în continuare şi nu să devin şi mai codependentă? La urma urmei, un simptom al codependenţei a fost să fug de lume cerându-mi scuze şi revanşându-mă pentru comportamentul altora, luând asupra mea vina întregii lumi şi atingând un nivel ridicat, dar inutil, de martirizare.
În acest capitol vom explora cum să folosim acest Pas ca să ne vindecăm şi să creştem spiritual, căci acest Pas se aplică codependenţei noastre. Pasul conţine două idei pertinente: întocmirea listei şi dorinţa de a ne revanşa faţă de cei incluşi în ea.

ÎNTOCMIREA LISTEI

Pe măsură ce trecem prin acest Pas, prima listă pe care vrem să o facem este cu persoanele care ne-au făcut rău ori ne-au greşit. Înţeleg că este o idee controversată şi nu ceea ce spune Pasul. Însă am un plan legat de această listă şi nişte idei care să ne ajute să ne luăm revanşa pe care le voi discuta în capitolul viitor.
Ne-am înşelat. Ne-am dat voie nouă înşine să fim răniţi. Uneori, copii fiind, nu avem nicio alegere şi nicio cale de a ne proteja. Uneori simţim că multe persoane ne greşesc şi nu doar copii fiind. Cine ne răneşte? Cine simţim că ne victimizează, ne tratează greşit, ne foloseşte ori abuzează de  noi? Cine ne-a respins, ne-a dispreţuit, ne-a provocat durere? Cui îi purtăm pică, de cine ne temem, pe cine evităm pentru că ne-a rănit? Pe cine respingem din pricina a ceea ce altă persoană ne-a făcut şi din pricina incapacităţii noastre de a avea grijă de noi înşine în ceea ce priveşte acea persoană?
Întocmiţi o listă. Puneţi toate numele la care vă gândiţi în acea listă. Dacă aţi făcut un inventar cu simţ de răspundere, trebuie să fi scos la lumină mare parte din detaliile şi doleanţele voastre. Dacă descoperi că la suprafaţă ies noi gânduri şi ai nevoie de timp ca să le aşterni pe hârtie, procedaţi astfel.
Nimeni nu e imun. Vecinii, prietenii, rudele, mami, tati, surorile, soţii şi soţiile, iubiţii, iubitele, amanţii, angajaţii, patronii, colegii de serviciu, colegii de şcoală. Faceţi o retrospectivă. Cine v-a rănit? Cine v-a dezamăgit? Ce relaţii v-au lăsat un gust amar?
E o listă importantă şi asta e ocazia voastră să daţi cărţile pe faţă. Scrieţi pe listă toate numele pe care vi le amintiţi – toţi cei care trebuie să se revanşeze faţă de voi. Amintiţi-vă, am început un proces de vindecare profund, aşa că acordaţi-vă timp ca să sondaţi în profunzime atâta vreme cât e necesar. Voi sunteţi cei care veţi beneficia de pe urma sondărilor voastre.
După ce aţi terminat lista puneţi-o deoparte. Luaţi o altă coală de hârtie şi mai întocmiţi o listă. Această listă e la fel de importantă ca prima. Aceasta este lista cu persoanele pe care le-aţi rănit voi.
Acum suntem prinşi într-o activitate exigentă şi care ne solicită concentrarea. Deseori e bine să vă rugaţi pentru Călăuzirea Divină şi înţelepciune când vă îmbarcaţi la bordul acestui proiect. Cui i-am făcut rău prin comportamentul nostru? Nu vă reprimaţi făcându-vă griji acum că va trebui să vă cereţi iertare de la aceste persoane sau ce va trebui să spuneţi, ori dacă veţi arăta caraghioşi sau nu. Nu e timpul încă să abordaţi aceste probleme. Pe moment ne concentrăm să întocmim o listă detaliată cu cei pe care i-am rănit.
Cine sunt persoanele pe care le simţim că sunt cele mai inofensive şi protectoare? Care dintre ele au fost controlate de noi şi au beneficiat de gesturile noastre grijulii? A existat vreo persoană dependentă sau care şi-a pierdut direcţia şi pe care am devenit obsedaţi să o controlăm?
Cine a fost subiectul furiei şi mâniei noastre? Există persoane pe care le-am făcut de ruşine şi le-am învinovăţit? Ţineţi minte! Nu ne justificăm în acest moment.
Care sunt persoanele de care ne temem cel mai tare să le întâlnim pentru că nu ne-am încheiat socotelile cu ele? Cine sunt cei care ne fac să ne simţim stingheriţi când sunt prin preajmă? Pe cine am rănit în această călătorie în timp ce ne străduiam să supravieţuim? Cu cine ne-am comportat într-un anumit fel de care ne e ruşine?
Cu ce persoane, în ce relaţii, am vrea să facem pace şi să ne vindecăm?
Mulţi dintre noi va descoperi că membrii apropiaţi ai familiei se află pe această listă. Copiii sunt pe locul întâi. E greu să fim grijulii, iubitori, lipsiţi de jenă şi gata să satisfacem nevoile copiiilor noştri în moduri potrivite dacă niciodată nu am fost protejaţi şi iubiţi dacă tot ceea ce ştim este controlul şi ruşinea şi dacă noi înşine suntem copleşiţi de durere. Dacă nu avem limite şi nu suntem în stare să le stabilim cu copiii noştri atunci le facem rău.
Pe măsură ce întocmiţi lista, fiţi fermi, dar înţelegători cu voi înşivă. Evitaţi să vă bălăciţi în vină. Scopul acestei liste nu este să vă simţiţi vinovaţi şi să vă fie ruşine. Scopul nostru este să punem capăt ruşinii şi sentimentului de vinovăţie.
Gândiţi-vă la relaţiile de iubire, însă nu zăboviţi asupra comportamentului celuilalt. Care comportament a fost nepotrivit în aceste relaţii? Dacă sunteţi nesiguri, întrebaţi-l pe Dumnezeu. Cereţi-I Lui să vă amintească comportamentul sau incidentele pe care trebuie să le abordaţi în această listă.
Ce ar fi să vă gândiţi şi la ceilalţi membri ai familiei? Unde e discordie şi lipsă de armonie în cadrul familiei?
Mulţi pun la începutul listei şi socrii, cumnaţii sau cumnatele.
Consideraţi-vă slujbele ca ţinând de domeniul trecutului. Există vreun angajat sau angajator căruia nu i-aţi prestat serviciul stipulat în contract din pricina codependenţei voastre?
Nu deveniţi obsedaţi. Nu vă încurcaţi în mod nejustificat în fapte irelevante sau neajunsuri. Analizaţi-vă comportamentul când sunteţi liniştiţi şi permiteţi numelor care trebuie să se afle pe listă să iasă la suprafaţă.
Acum să ne mutăm la resurse financiare. Cui datoraţi bani din pricina codependenţei voastre? Scrieţi-le numele pe listă. Poate că am luat bani cu împrumut şi nu i-am dat înapoi. Poate am minţit şi am manipulat ca să primim bani care în mod legitim nu erau ai noştri de frică sau din nevoia de a supravieţui.
Poate că eram atât de prinşi în plasa dependenţei că ne-am neglijat responsabilităţile fiscale. Treceţi pe listă numele persoanelor cărora le datoraţi bani.
Pe măsură ce ţinem cont de şi întocmim această listă să ne străduim să ne menţinem mintea liniştită şi echilibrată. Dacă vina sau neliniştea pune stăpânire pe noi, punem stiloul jos, ne oprim şi ne retragem într-un loc liniştit. Când ne-am căpătat echilibrul şi întocmim listele liniştiţi, aprobatori şi din compasiune pentru noi înşine, ne întoarcem la treabă.
Să ne revizuim prieteniile şi comportamentul în liste. Am neglijat pe cineva important? Există persoane pe care le-am salvat iar şi iar de codependenţa noastră, iar apoi le-am purtat pică pentru că obosisem să ne mai asumăm responsabilitatea pentru comportamentul lor?
Acest Pas ne cere să ne cercetăm sufletele. Nu e un Pas care ne pedepseşte, nici un Pas care ne aminteşte că trebuie să ne simţim vinovaţi. Este un Pas care ne eliberează de vină, angoase şi discordie.
Trebuie să fim deschişi către călăuzire pe măsură ce parcurgem acest Pas. Deseori, tendinţa noastră este să ne simţim vinovaţi faţă de tot ce am făcut şi faţă de toate persoanele cu care am venit în contact. Mare parte din ceea ce noi simţim şi îi spunem codependenţă este vină ilicită. Dacă ne trezim prinşi în capcana vinei ilicite, ne ajută dacă întocmim o listă separată: cu persoanele cărora nu le-am făcut rău dar faţă de care ne simţim totuşi vinovaţi. Uneori dacă simţim o vină nejustificată faţă de o anumită persoană, trebuie să privim dincolo de această vină şi să descoperim dacă furia sau durerea stă la pândă, furia fiind deghizată în vinovăţie.
Întocmiţi o listă. Puneţi pe hârtie şi daţi lucurrile la iveală. Cui i-am făcut rău?
Ajută dacă specificăm răul pe care l-am provocat. De exemplu, „Jake a fost subiectul furiei mele nestrunite”. „Am înnebunit-o pe Sue încercând să o controlez”. ”Am împrumutat bani de la Angela şi nu i-am înapoiat”. „Am uitat să fiu sinceră faţă de mine şi am fost prinsă în resentimentele lui Harvey despre Don, apoi l-am abandonat complet pe Don deşi încă îl mai plac.”
Acesta este Pasul în care uităm ce a făcut sau nu cealaltă persoană şi ne concentrăm pe asumarea responsabilităţii pentru propriul comportament. Pe cine am manipulat? Pe cine am minţit?
Cel mai important aspect al acestui Pas este este: faţă de cine nu simţim pace în inimile noastre? În care relaţii există discordie şi lipsă de armonie? Fie că intenţionăm sau nu să mai avem de-aface cu aceste persoane, care dintre relaţii au nevoie de pace, iubire şi sentimente bune?
În care relaţii trebuie să ţinem fruntea sus şi să permitem inimilor să fie deschise şi pline de iubire, chiar dacă această iubire vine din distanţă şi detaşare?
Acum abordăm a treia listă. E la fel de importană ca celelalte două; poate că aceasta este cea mai importantă. Ani de zile am auzit această idee circulând printre cercurile de vindecări, însă trebuie să acţionăm, mai ales dacă are legătură cu recuperarea din codependenţă. Numele care apare în cea de-a treia listă e propriul nostru nume.
Noi suntem de obicei persoanele pe care le-am făcut cel mai mare rău cu codependenţa. Noi suntem persoanele faţă de care trebuie să fim cei mai doritori să ne revanşăm. Reprimându-ne sentimentele şi gândurile, neglijându-ne, criticându-ne, făcându-ne de ruşine, negând realitatea, fiind speriaţi, constrângându-ne, fiind prea asprii, prea drastici, prea exigenţi, cu siguranţă ne-am făcut rău nouă înşine.
E greşit să negăm realitatea şi să ne privăm singuri. E greşit să nu avem încredere în noi înşine şi nu ne ascultăm. E greşit să nu ne iubim.
E greşit să permitem să fim abuzaţi sau prost trataţi – indiferent care ar fi gradul abuzului. Nu este ceva normal să lăsăm pe cineva să ne vorbească de sus sau să fim atinşi necorespunzător.
Nu este deloc bine să dăm voie să fim victimizaţi.
E greşit să ne neglijăm. E greşit să ignorăm ce vrem şi ce avem nevoie, uneori până în punctul în care minţile, trupurile şi sufletele noastre se revoltă îmbolnăvindu-se.
E greşit să ne diminuăm sau să neglijăm darurile din naştere.
E greşit să ne fie ruşine cu noi.
Ancorarea ruşinii şi resentimentelor faţă de propria persoană este devastatoare. Putem să ne petrecem toată viaţa pedepsindu-ne şi dând voie altora să ne rănească. Am descoperit că eram furioasă pe mine în aceiaşi măsură în care eram faţă de alţii. Ani de zile cele două uri au fost negate.
Orice tip de comportament pe care-l etichetăm ca fiind codependent este de fapt un rău pe care ni l-am făcut nouă înşine. Uneori implică şi un rău pe care l-am făcut altora. Trebuie să fim foarte oneşti faţă de ambele. Dacă nu o vom face, nu vom avea harta pentru restul procesului de vindecare.
În multe relaţii ne simţim stânjeniţi, dar nu modul în care am tratat-o pe cealaltă persoană face numele ei să fie trecut pe lista noastră, ci modul în care ne tratăm singuri sau permitem să fim trataţi. Faptul că le permitem altora să ne trateze urât duce la resentimente faţă de acea persoană. Trebuie să ne descurcăm cu aceste resentimente, însă trebuie să fim dispuşi să ne revanşăm faţă de noi  pentru că nu ne tratăm cu respectul pe care-l merităm.
Ascultaţi, prieteni. Dacă nu avem grijă de noi, dacă nu ne ascultăm, dacă nu iubim cu grijă copilul din noi facem o greşeală. Acest copil, doar dacă nu l-am abandonat întrutotul – şi asta e o greşeală – ne va însoţi toată viaţa. Dacă nu ascultăm şi nu-i răspundem cu iubire copilului din noi facem o greşeală.
E foarte rău că unii dintre noi am fost abuzaţi şi neglijaţi în copilărie. Pentru unii abuzul a constat în maturizarea într-o familie de alcoolici; alţii au fost victimele abuzului fizic, sexual şi emoţional. Însă odată ce am înţeles, odată ce am fost călăuziţi la lumină, nu mai are sens să mai găsim nicio scuză faptului că mulţi dintre noi continuăm să ne neglijăm şi să ne abuzăm şi pe noi şi copilul din interiorul nostru.
Acesta este Pasul în care ne împăcăm cu această idee. Acesta este Pasul în care facem o listă cu toate persoanele cărora le-am făcut rău. Până când numele nostru nu apare în cerneală pe această listă, listele şi vindecarea noastră nu vor fi complete.
Este o sarcină istovitoare. Însă e un loc bun în care să ne concentrăm energia dacă vrem să ne vindecăm. Să nu-i daţi voie să vă copleşească. Dacă citiând aceste rânduri vă simţiţi copleşiţi, faceţi o pauză până când vă liniştiţi. Dacă întocmirea listei vă copleşeşte, opriţi-vă până vă liniştiţi.
E posibil să vă ajute să realizaţi acest Pas în etape mici. Oricum, vina şi anxietatea sunt punctele voastre slabe. Lăsaţi ca lista să fie un proces continuu, completând-o pe măsură ce deveniţi conştienţi de nume şi incidente. Lucraţi la listă câte puţin în fiecare zi. Imediat după aceea faceţi ceva relaxant şi liniştitor. Citiţi o carte de meditaţie. Sunaţi un prieten. Faceţi ceva care vă îmbunătăţeşte starea de spirit.
Atenţie: nu există niciun motiv pentru care să ne simţim vinovaţi ori să ne cerem iertare, dacă prin lucrurile pe care le-am făcut am avut grijă de noi. Refuzând, stabilind o limită, nepermiţând să fim folosiţi sau abuzaţi, vorbind despre felul cum ne simţim, având grijă de noi şi continuând vindecarea nu sunt considerate lucruri rele. Deseori avem tendinţa să ne simţim vinovaţi de aceste lucruri pentru că asta face parte din procesul de schimbare şi din pricină că distrugem vechile reguli disfuncţionale care ne spun să nu facem asta. Nu trebuie să ne cerem scuze pentru că avem grijă cum se cuvine de noi înşine.
Pe măsură ce întocmim lista să căutăm discernământ şi înţelepciune. Dacă sunteţi nesiguri, vorbiţi cu Dumnezeu, un supraveghetor ori cu o persoană care dispune de o solidă înţelepciune în vindecare.
Nu trebuie să le cerem scuze oamenilor pentru că nu i-am lăsat să ne controleze vieţile ori pentru că am început să ni le trăim.
Să nu vă faceţi griji pentru perfecţiune. Pe măsură ce abordaţi şi finalizaţi această parte a Pasului, cereţi călăuzire şi ajutor. Cereţi să vă fie arătate toate numele care trebuie să apară pe listă. Este bine dacă lista e mică. Aşa trebuie să fie. E bine şi dacă lista e lungă.
Putem să fim deschişi să înţelegem sincer oamenii care trebuie să se afle pe listă. Putem să-I cerem lui Dumnezeu să ne aducă în minte şi în inimă numele celor care vor apărea pe lista noastră. Să cerem să abandonăm apărarea, mândria, vina nejustificată, ruşinea şi anxietatea pe măsură ce îndeplinim această sarcină.
Scopul acestui Pas este să fim oneşti cu noi înşine, nu injustificabil de duri. Pentru mulţi dintre noi, faptul că suntem prea duri cu noi, prea critici este o problemă pe care o asociem cu dependenţa. Deseori, întocmirea acestei liste poate fi o uşurare. După ce ne gândim şi realizăm acest Pas, mulţi dintre noi descoperă că mare parte din vina noastră a fost nejustificată. De cele mai multe ori, ne trezim cu câteva comportamente care ne fac să ne simţim prost. Alteori cu mai multe. Însă Pasul acesta e aici ca să ne ajute. Ne ajută să clarificăm exact ce am făcut şi ce nu şi ne îndreaptă pe calea grijei faţă de propria persoană. Realizăm acest Pas nu ca să ne simţim vinovaţi, ci ca să dezvelim orice vină pe care o simţim deja, sau de care fugim, şi apoi să o îndepărtăm.
Obiectivul acestui Pas este să ne redea relaţiilor corecte – cu noi înşine şi cu alţii. Până când vom termina această porţiune a Pasului, vom avea trei liste: cu cei care ne-au rănit; cu cei pe care noi i-am rănit; şi lista cu numele noastre. Acum e momentul să pune stiloul jos şi să îndeplinim activitatea spirituală cerută de acest Pas: să căpătăm bunăvoinţa de a ne revanşa.

SĂ DEVENIM DISPUŞI

Ce înseamnă să „să căpătăm bunăvoinţa de a ne revanşa faţă de toţi?” Acest Pas cheamă la o schimbare a inimii. Ne cere să lăsăm garda jos, să renunţăm la dispozitivele de protecţie şi să începem să căutăm liniştea şi vindecarea în toate relaţiile noastre.
Asta nu înseamnă că revenim la relaţiile sau sistemele noastre disfuncţionale. Nu înseamnă că nu mai avem grijă de noi, chiar dacă alţii pretind că grija faţă de propria noastră persoană le-a făcut rău. Înseamnă că scăpăm de indiscreţiile faţă de noi şi de alţii şi că dorim să căutăm liniştea şi repararea în toate relaţiile noastre, trecute şi prezente.
Mi-a fost uşor să găsesc justificări pentru ostilitatea şi resentimentele faţă de oameni. Aveam o listă lungă cu toţi cei care îmi făcuseră rău. Erau relaţiile cu dependenţii şi alcoolicii  în care fusesem abuzată. Erau persoane importante şi asistenţi din trecutul meu care simţeam că mă răniseră. Erau membrii ai familiei care simţeam că mă făcuseră să sufăr şi mă dezamăgiseră.
Sunt pe deplin justificată, mi-am zis, dacă mă retrag într-o peşteră, devin pustniică şi nu mai vorbesc cu niciunul din ei niciodată.
Acest loc, deşi justificat, nu este plăcut. Nu e un loc unde mă simt în legătură cu mine sau cu alţii. E un loc construit din şi împodobit de frică.
Acest program mi-a oferit mereu o variantă mai bună. Ne oferă o cale mai bună. Această cale este o inimă deschisă, o legătură cu oamenii, cu noi înşine şi cu Forţa noastră Superioară şi vindecarea în relaţiile trecute şi prezente.
Programul începe cu bunăvoinţă, bunăvoinţă care poate să se nască doar în noi. E dorinţa de a face pace cu persoanele din viaţa noastră, inclusiv cu noi înşine – să ne eliberăm de vină, de frică, de resentimente şi sentimente bolnave din pricina a ceea ce s-a infiltrat în trecuturile noastre.
Trecutul nu a fost o greşeală. Tot ceea ce s-a întâmplat nu a fost întâmplător sau accidental. Unii spun că am participat la alegerea destinelor; alţii spun că destinele şi oamenii şi întâmplările în care suntem implicaţi ne-au fost trasate de când am fost născuţi. Oricare ar fi realitatea, înţelegerea este aceiaşi: nu există accidente şi nici greşeli.
Tot ceea ce ni se întâmplă în viaţă a fost conceput să ne pregătească să devenim cine suntem şi să ne ajute să învăţăm lecţiile pe care am venit aici să le învăţăm. Există un scop şi un dar din fiecare relaţie, chiar şi în cadrul celor mai dureroase. Cu cât lucrez mai mult la vindecare şi cu cât mă văd mai puţin victimă, cu atât mai receptivă sunt la aceste daruri.
Uneori darul mi-a arătat cu ce zone ale sinelui nu m-am descurcat. Unele relaţii au intrat în viaţa mea ca să mă facă puternică, m-au învăţat cum să-mi deţin puterea mea şi mi-au arătat cum să stabilesc limite. Altele au venit în viaţa mea ca să aducă vindecarea. Altele ca să aducă şi să inspire darurile creativităţii, spontaneităţii, protecţiei, feminităţii şi sprijinului sau să mă ajute să cred că merit tot ce are viaţa şi iubirea mai bun de oferit.
Unele au venit să-mi arate ce nu vreau, iar altele ce vreau.
Relaţiile noastre, spun mulţi, sunt o oglindă a problemelor şi ţelurilor noastre, o reflecţie a proprie persoane. Fiecare avem un dar. Lăsând resentimentele şi amărăciunea să dispară este cheia descătuşării acestui dar.
Să mulţumim pentru fiecare dar.
În inima noastră există un loc care ne va aşeza pe făgaşul potrivit cu oamenii şi cu noi înşine. În locul acela există bunăvoinţa de a ne revanşa, de a ne vindeca în relaţiile cu oamenii şi de a ne găsi darul.
Când ajungem la acel loc, când ideea de bunăvoinţă intră în mintea noastră, chiar înainte de a-şi fi croit calea spre inimile noastre, procesul deja se produce. Ne deschidem către remediere, vindecare şi iubire în relaţiile noastre. Suntem gata să începem să ne iubim pe noi şi pe alţii necondiţionat.
Această atitudine nu presupune că rămânem în relaţii care au ajuns la final. Nu înseamnă că trebuie să ne întoarcem la relaţiile care nu ne fac niciun bine. Nu înseamnă că vom capitula în faţa oricărui fel de tratament din partea oricărei persoane care nu e potrivită pentru noi. Dacă cineva ne-a tratat urât, lecţia pe care am învăţat-o în acea relaţie a fost să ne folosim de puterea pe care o avem şi să ne găsim calea de a ne elibera. Ceea ce facem noi în procesul de vindecare este ceea ce a spus Beth: ”mă realiniez în raport cu relaţiile mele.”
Însă ca să începem să ne realiniem, să găsim acel loc în care facem pace cu noi înşine şi cu alţii, trebuie să fim binevoitori.
Devenind bunăvoitori nu înseamnă că negăm ceeea ce se întâmplă ori s-a întâmplat. Nu înseamnă că ne penalizăm ori ne oferim puterea noastră altora, ci suntem pregătiţi să ne deschidem inimile în faţa oamenilor, în pofida a ceea ce s-a petrecut. Suntem pregătiţi să fim iubitori cu oamenii şi să avem grijă de noi înşine în relaţia cu oamenii.
Devenim dispuşi să iubim şi să avem grijă de noi.
Acest Pas ne cere să ne schimbăm inima, ca inimile să se vindece şi să fie deschise pentru iubire. Să nu vă temeţi de revanşă. Pentru moment nu vă gândiţi la revanşare. Contemplaţi bunăvoinţa, bunăvoinţa de a face ce ne trasează Forţa noastră Superioară, bunăvoinţa de a avea grijă de noi în relaţia cu ceilalţi.
Nu ni se va cere să facem nimic nebunesc sau nepotrivit. Vom fi dispuşi să facem tot ce e potrivit să ne revanşăm, să ne asumăm responsabilitatea pentr comportamentul nostru nefiresc faţă de alţii şi faţă de noi înşine.
Cum să putem să iubim dacă nu suntem pregătiţi să ne asumăm responsabilitatea în ceea ce ne priveşte?
Vindecarea începe din noi. Începe cu un gând, o viziune, un sentiment sau de bună voie. Un lanţ al vindecării şi iubirii începe când luăm decizia de a avea grijă de noi în raport cu alte persoane şi de a ajunge în acel punct în care facem pace cu relaţiile noastre. Ne eliberăm de sub controlul şi influenţa altora şi de dependenţelor acestora; ne aliniem cu vindecarea, cu noi înşine şi cu Forţa noastră Superioară.
Începem să ne deţinem puterea în moduri noi, moduri pe care nu le-am ştiut până acum. Scăpăm de anxietate, ruşine, vină şi păşim pe calea păcii.
Nu mai avem grijă exagerată şi atenţie faţă de alţii. Ne-am asumat riscul de a ne privi în interior. Acum ni se cere să ne asumăm un risc şi mai mare – acela de a ne asuma, în linişte, dar clar, responsabilitatea faţă de noi înşine şi de alţii.
Acest Pas, şi următorul, ne vindecă relaţiile pe care le avem cu propria persoană şi cu alţii.
Suntem pe calea de a învăţa să ne păstrăm cumpătul în orice circumstanţă şi situaţie. Învăţăm cum să nu le mai dăm voie altora să ne victimizeze şi să nu ne mai victimizăm singuri. Renunţăm la rolul de victimă.
Suntem parte integrantă a noii noastre conştiinţe. Această lucrare de vindecare pe care fiecare o întreprindem va întrerupe lanţul victimizării şi abuzurilor – nu doar în viaţa noastră, dar şi în a celor din jurul nostru. Mulţi dintre noi am vrut să schimbăm lumea. Ei bine, chiar asta şi facem – simplu şi în tăcere – făcându-ne treaba şi vindecându-ne.

SĂ NU MAI FIM VICTIME

Când am început să mă vindec de codependenţă, tot ceea ce puteam să văd erau greşelile şi răul pe care alţii mi le provocaseră. Sufeream atât de mult. Pierdusem atât de multe.
Şi mă simţeam atât de victimizată.
Privindu-mi rolul din relaţiile mele, chiar şi cele mai dureroase aspecte ale mele la care trebuie lucrat, era dincolo de capacitatea mea. Gândul de a-mi cere scuze de la cineva nici nu intra în calculele mele. Mă simţeam ca şi cum aş fi cerut iertare oamenilor pentru că m-au rănit. Vestea bună este că nu trebuia să mă revanşez atunci. Nu eram încă pregătită. Trebuia să mă concentrez asupra durerii mele, a suferinţei şi a unor comportamente de bază pe care le puteam adopta ca să pun capăt durerii. Trebuia să am grijă de rănile mele şi chiar să mă complac în puţină auto-compătimire; acesta a fost rolul călătoriei mele prin care am ieşit din ipostaza de victimă, am scăpat de dependenţele altora şi de problemele lor.
A venit o vreme, iar asta s-a întâmplat treptat, lent, când eram pregătită să încep acest proces de a privi înăuntrul meu. Venise timpul să fiu dornică de a înfrunta şi de a-mi accepta rolul în relaţiile mele.
Am văzut ce rol jucase chiar şi în cele mai dureroase relaţii din care făcusem parte. Când am încetat să mă mai plâng atâta timp şi serios de comportamentul altora, am început să-i văd ca pe oglinzi a ceea ce eu eram. Şi adevărul este că ori de câte ori nu mai aveam nevoie de o anumită relaţie, renunţam la ea. Nu mai eram ţinută captivă. Eram responsabilă faţă de propria persoană.
Relaţiile mele reflectau problemele mele nerezolvate şi temerile mele. Relaţiile mele reflectau credinţele mele legate de ceea ce meritam din dragoste, ce eram dispusă să tolerez.
Când m-am uitat cu atenţie la cei pe care-i acuzasem că nu fuseseră dornici să aibă o relaţie de intimitate cu mine, am început să văd blocajele mele legate de intimitate – lipsa mea de dorinţă de a fi onestă emoţional şi vulnerabilă. Mi-am văzut propria incapacitate de a susţine apropierea ori de a lăsa pe cineva să intre în sufletul meu mai mult de o clipă.
Aceia la care am urlat pentru că „depindeau prea mult de mine” erau aceiaşi faţă de care eram la extrem de depedentă.
Când m-am uitat la cei care mă scoseseră din pepeni pentru că încercau să mă controleze şi se amestecau în mod nejustificat în treburile mele, am văzut că răspunul era similar din partea mea – nu doream să-i accept aşa cum erau şi să-i las să fie aşa cum sunt.
Am văzut că aveam nevoie şi atrăgeam în viaţa mea toate relaţiile folositoare cu un scop sau altul de a mă dezvolta spiritual. Daca nu-mi învăţam lecţia, dacă nu confruntam şi nu mă descurcam cu ceea ce sălăşluia în interiorul meu, mă trezeam într-o situaţie similară, repetând-o. Când am fost dispusă să mă confrunt cu rolul meu, să îmi asum acest rol, să mi-l accept şi să aduc reparaţii rolului meu, câştigasem bătălia pe jumătate. Poate că victoria îmi aparţinea deja.
Acest Pas ne duce într-un loc sincer şi liniştit, un loc unde renunţăm la apărare şi la mândrie, dar şi la a ne victimiza. Suntem dornici să ştergem cu buretele, liniştiţi şi sinceri.
Treceţi prin acest Pas imediat ce aţi întocmit lista. Parcurgeţi-l ori de câte ori amărăciunea, resentimentele, victimizarea sau frica intră înăuntru. parcurgeţi-l de câte ori căutaţi şi doriţi pace cu voi şi cu alţii şi să vă vindecaţi. Nu trebuie să facem acest Pas prea curând. Nu trebuie să-l facem decât când suntem pregătiţi. Însă când suntem pregătiţi, nu trebuie amânat.
Pasul vă permite să încetaţi lupta cu alţii şi cu voi înşivă. Învăţăm lucruri despre noi, apoi ne dezvoltăm şi trecem mai departe. Putem să iubim, să iertăm şi să fim iertaţi şi să acceptăm tot ceea ce s-a întâmplat.
Mulţi dintre noi cară reziduuri ale unor relaţii care s-au petrecut cu zeci de ani în urmă! Nu ne-am împăcat încă şi nu am făcut pace cu trecutul nostru. Întocmirea unei liste şi devenind binevoitori – întocmirea a trei liste dacă e cazul – sunt modurile în care ne eliberăm.
Nu doar inimile noastre vor fi deschise mai pe mai departe, dar şi ochii. Vom învăţa ce e de învăţat despre noi înşine. Vom fi liberi să ne desprindem de trecut şi să ne îndreptăm către un viitor mai bun.
Unii spun că trecutul nu poate fi schimbat. Acest Pas dovedeşte contrariul. Acest Pas poate să ne transforme trecutul într-o bucăţică necesară, acceptabilă şi fără de regrete a vieţii noastre.
Multe persoane aflate în procesul de vindecare nu au întocmit o listă oficială. Însă dacă insistăm suficient, vom avea o listă. Ne vom aminti numele, ne vor parveni în minte şi în inimă. Lucrarea noastră neterminată va fi clară.
Vom fi conştienţi de persoanele şi de relaţiile cu care trebuie să avem de-a face. S-ar putea să fie un fost partener de căsnicie, un părinte, un prieten vechi. S-ar putea să fie o rudă. Ne vom aminti de ei fie în gând, fie prin prezenţa fizică. Va apărea şi ocazia de a deveni dornici.
Şansa de a ne vindeca va veni şi ea.
La fel şi ideile noastre legate de răul pe care ni l-am făcut nouă înşine. Încet, aceste probleme se vor prezenta singure. Vom vedea cum ne-am neglijat şi ne-am rănit singuri. Viaţa ne va întreba dacă dorim să schimbăm modul în care ne tratăm şi ne răspundem. Asta înseamnă recuperare.
Să nu vă faceţi griji că nu faceţi Pasul suficient de bine. Să nu-l folosiţi ca să vă faceţi să vă simţiţi vinovaţi. Folosiţi lista pe care o aveţi în inimă sau pe hârtie. Apoi deschideţi-vă către bunăvoinţă. Cereţi să vi se arate cine trebuie să fie pe listă. Cereţi să priviţi în profunzime răul provocat vouă înşivă şi altora. Cereţi ajutor să deveniţi bunăvoitori. Iertarea, relaţiile potrivite şi pacea încep înăuntrul nostru. Ele încep cu acest Pas.
Tot ceea ce ne cere acest Pas să facem este întocmirea unei liste, apoi să dorim să avem sincer grijă de noi şi de comportamentul nostru faţă de oameni. Indiferent de rolul pe care celălalt l-a jucat, acum suntem liberi să identificăm, să deţinem şi să ne asumăm responsabilitatea faţă de propria persoană.

ACTIVITĂŢI

1.Nu ai început încă să-ţi întocmeşti lista? Ai făcut o listă în gând cu persoanele care crezi că le-ai rănit?
2.Îţi doreşti pace şi vindecare în relaţiile tale, chiar şi în cele pe care nu doreşti să le menţii? Care sunt barierele care încă împiedică vindecarea?
3.Care sunt relaţiile, trecute şi prezente, care te deranjează cel mai mult?

„Nu eşti responsabil de programul în care ai fost prins în copilărie.
Totuşi, ca adult, eşti unul la sută responsabil pentru repararea acestuia.”
– Ken Keyes Jr., „The Power of Unconditional Love”

PASUL 9

„NE REVANŞĂM DIRECT FAŢĂ DE OAMENI ORI DE CÂTE ORI E POSIBIL, EXCEPTÂND CAZURILE ÎN CARE PROCEDÂND ASTFEL LE FACEM RĂU LOR SAU ALTORA.”

– Pasul 9 al Ghidului

Beth a găsit cei 12 Paşi acum 13 ani, prin intermediul asociaţiei „Overeaters Anonymous”. Cântărea puţin peste 113 kg şi era bulimică. Mânca tot timpul şi se forţa să vomite de 10 până la 15 ori pe zi. În pofida faptului că a parcurs Paşii, trei ani de zile nu a slăbit.
Era căsătorită cu un proaspăt alcoolic în recuperare care participa la întâlnirile de la Alcoolicii Anonimi. La 25 de ani se afla la a doua căsnicie. Primul ei soţ fusese paraplegic, paralizat de la gât în jos şi era cu 11 ani mai în vârstă decât ea.
„Nu am slăbit cu el”, a spus ea. „Eram afurisită, mânioasă, supărată, rea, crudă, nesuferită, singuratică, intolerantă, deprimată şi aveam tendinţa de a mă sinucide. Eram şi îngrozită, singură şi tristă, însă atunci nu ştiam. Am trecut imediat de la un mariaj la celălalt şi m-am decis că era timpul să abordez serios vindecarea mea.”
În timpul celei de-a doua căsnicii, Beth a slăbit şi a început să meargă la „Al-Anon”. Viaţa se îmbunătăţea pentru că Beth se implicase în avea grijă de sine. Însă ceva tot nu mergea bine. Ceva tot nu funcţiona.
„A doua mea căsnicie se afla pe punctul de a se destrăma”, a declarat ea. „Mergeam la câte 4 sau 5 întâlniri „Al-Anon” pe săptămână. Îmi respectam programul. Însă nu ştiam ce e greşit. Aveam nişte momente dificile cu soţul meu când se afla în preajma altor femei. El nega spunând că nu e nimic greşit şi îmi spunea că eram nesigură. În cele din urmă, l-am părăsit. După aceea, cinci dintre prietenele mele au venit la mine şi mi-au spus că soţul meu le abordase sexual când eram împreună.”
Beth şi-a petrecut următorii cinci ani în abstinenţă. A mers la Al-Anon, a lucrat asupra ei, s-a explorat spiritual şi a învăţat cum să fie singură.
Apoi l-a întâlnit pe bărbatul care a devenit cel de-al treilea ei soţ. L-a ales cu grijă – un bărbat cu care se simţea confortabil când alte femei se aflau prin preajmă, un bărbat care declarase că se va angaja să respecte aceleaşi valori ca ale lui Beth. În clipa în care au spus „Da”, ceva s-a schimbat.
„Peter s-a retras emoţional de lângă mine. A devenit rece ca o piatră. S-a schimbat. Înainte de nuntă fusesem apropiaţi şi ne distram. După ce ne-am căsătorit, petreceam foarte puţin timp împreună, iar când o făceam, ne certam. Înainte să ne căsătorim, Peter avea tot ceea ce-mi doream de la un partener: căldură, grijă, sensisbilitate şi consecvenţă. Nu am înţeles asta.”
„Ştiam că nu e vorba doar despre el”, a spus Beth. „Mă aflam în acest punct, de data asta o femeie de succes în lumea afacerilor. Eram competentă. Puteam să fac totul singură. Călătoream singură. Nu aveam nevoie de un bărbat. Aveam un sistem de susţinere minunat. Totuşi în interiorul meu ceva mergea foarte prost şi nu mai puteam evita asta.”
Beth a început să facă terapie în particular, pe lângă întâlnirile de la Al-Anon. A început să se confrunte cu Peter mai serios; de fapt, citând-o pe Beth, ea „s-a confruntat cu iadul din el”. El a continuat să nege că ar fi ceva în neregulă cu el până când într-o zi a menţionat din întâmplare că o să meargă la S.A.A. (Anonimii Dependenţi de Sex). A refuzat să-i mai spună şi altceva. A refuzat să discute de ce mergea la S.A.A.
„M-am cufundat în negare”, a zis Beth. „Nu voiam să cred că era dependent de sex. Nu-mi puteam imagina genul acesta de dependenţă. Însă am început să remarc ceva legat de mine. Mi-am dat seama că mă înnebunea un aspect legat de dependenţa sexuală. Eram dependentă faţă de cei dependenţi de sex, însă nu ştiam că fac asta. Nu ştiam că comportamentul dependenţilor erau ţinta mea. Am crezut că eram doar posesivă, geloasă şi neîncrezătoare.”
Cam şase luni mai târziu, Peter a dezvăluit natura dependenţei sale de Beth. Era în acelaşi timp nu atât de rea pe cât se temuse ea şi mai rău decât visase. Mare parte din dependenţa sa era camuflată şi nu acţionase asupra ei. Însă era obsedat de fanteziile sale, se exteriorizase odată şi se simţea ruşinat.
Asta se întâmpla când Beth a început să frecventeze Co-SA (Codependenţii de Dependenţii de Sex). Asta a fost când Beth a început să se „trateze” de codependenţă.
„Îmi simţeam codependenţa pentru prima oară”, a spus Beth. „Simţeam cum mă subapreciasem din cauza a ceea ce un dependent ar putea face, ar face şi chiar făcea şi pierdusem controlul. Apoi nu m-am mai gândit la comportamentul dependentului. M-am întrebat când lucrurile începuseră să se împută. Îmi impusesem limite şi una dintre ele era aceea că sub nicio formă nu aş fi trăit cu un dependent.”
În acea perioadă Peter şi-a găsit sobrietatea sexuală şi amândoi au dat la iveală o chestiune esenţială a problemelor lor. Cu ajutorul unui terapeut, Beth şi-a dat seama că fusese abuzată sexual de tatăl ei când era copil. Peter şi-a conştientizat şi el abuzurile sexuale din copilărie.
„Acest lucru m-a aşezat pe făgaşul memoriei”, a spus Beth. „Au început să-mi vină în amintire fragmente ale abuzurilor tatălui meu de care fugisem toată viaţa şi le negasem. Mi-am amintit că o abuzase şi pe sora mea, iar ea, în acelaşi timp, a început să se confrunte cu problemele sale legate de incest. Oricât de oribil a fost, cred că în cele din urmă am ajuns la „lucrul” care mă rosese toată viaţa.”
Când Peter a început să-şi înfrunte problemele sale privind abuzul, i-a cerut lui Beth să se despartă. Ea nu a vrut acest lucru; nu voia să-şi piardă soţul, însă a fost de acord. Nu avea de ales. De atunci, Beth a continuat să lucreze asupra ei, inclusiv îmbunătăţind părţile din programul de recuperare. A vorbit cu familia ei; şi-a îmbunătăţit relaţia faţă de soţul întrăinat.
Şi-a îmbunătăţit relaţia cu sine.
„Viaţa nu e tot timpul pe roze”, a declarat Beth. „Însă mă am pe mine însă. Săptămâni la rând nu plâng. Nu vreau să mă omor. Plâng când simt nevoia şi apoi îmi văd înainte de treabă. Acum 13 ani nu ştiam că pot să plâng. Singura emoţie de care eram conştientă era furia. Un prieten îmi spunea că îi aminteam de o călugăriţă de 1,80 m cu o cruce mai grea de 1 kg.”
„Acum, când simt că mă înfurii, sunt sigură că sunt cu adevărat îngrozită şi ştiu cum să mă descurc. În viaţa mea există speranţă: speranţa că dacă mariajul meu se încheie, că dacă soţul meu scapă de tendinţa sa de a se ascunde, ştiu cum să trăiesc cu el într-un mod respectabil pentru ambele părţi. Am speranţa că acum pot avea relaţia pe care o merit, copiii mei şi nu îi voi distruge din pricina vreunui blestem necunoscut care se află în viaţa mea.
„Nu am niciun dubiu că nu mă voi mai pierde niciodată. Cred că în sinea mea totul e schimbat până în măduva oaselor ca urmare a înfruntării acestei chestiuni.”
De curând Beth a fost invitată să vorbească la o conferinţă care dezbătea probleme ale dependenţei sexuale şi codependenţei de dependenţii sexuali. Era speriată, dar a acceptat din tot sufletul. A fost un eveniment marcant pentru Beth, dar şi pentru cei care au auzit-o vorbind.
Liniştită, fără să dea vina pe dependent, a vorbit despre rolul pe care ea l-a avut în acest proces. A povestit despre felul în care a trăit cu problemele sale nerezolvate pe durata căsniciei. A vorbit despre furia ei, ruşinea şi acţiunile pe care le-a întreprins pentru a controla comportamentul dependentului.
A povestit despre felul cum s-a revanşat faţă de sine şi cum s-a împăcat cu familia sa în acest program de revanşare.
„Fără să regret, am putut să discut deschis cu fiecare membru al familie despre problemele mele şi recuperarea mea. I-am invitat pe fiecare să aleagă dacă continuă relaţia cu mine sau o întrerup. Însă am stabilit graniţa: nu voi mai avea o relaţie cu ei în care să neg abuzul care avusese loc. Nu voi fi iarăşi ce am fost şi să fac parte din sistem pe această bază.”
Când Beth şi-a terminat discursul, încăperea vibra de emoţii şi sentimente. Ceea ce s-a petrecut în interiorul lui Beth a fost şi mai semnificativ. Soţul ei se afla acolo. Au vorbit o clipă. Ea spera în continuare că se vor împăca, însă ştia că viaţa va merge înainte, indiferent ce s-ar fi întâmplat cu mariajul. Când se uita la Peter, se simţea împăcată.
„Vorbind despre mine însămi, concentrându-mă limpede asupra rolului meu – chiar şi asupra dorinţei de a fi căsătorită cu un dependent de sex ca să-mi rezolv problemele – am făcut pace cu mine însămi”, a spus Beth. „Am făcut pace cu Peter. Am făcut pace cu familia mea. Am făcut pace cu mine însămi. Am făcut pace cu dependenţii de sex din toată lumea.”
Despre asta e vorba în acest Pas: să facem pace cu noi înşine şi cu alţii. Acesta este scopul revanşării.

SĂ ÎNTOCMIM LISTE

Acest Pas face un salt înainte important în stabilirea limitelor – diferenţa dintre noi şi altă persoană, diferenţa dintre comportamentul nostru şi al altuia. Ne călăuzeşte şi în ceea ce va deveni un nou stil de viaţă: să dăm voie altora să-şi urmeze propriul drum şi probleme şi să învăţăm să le avem pe ale noastre. În acest Pas, învăţăm să deţinem propria noastră putere ca să ne asumăm responsabilitatea pentru noi înşine şi conduita în relaţiile noastre.
Un beneficiu marcant al acestui Pas este că acum ne putem simţi bine în legătură cu conduita noastră în relaţii şi că putem să ne eliberăm de conduita care ne stânjeneşte.
Dacă v-aţi făcut treaba în ceilalţi Paşi, aţi întocmit o listă cu persoane. Dacă aţi acţionat conform Pasului 8 din această carte, aveţi trei liste: cu cei care v-au făcut rău, cu cei cărora le-aţi făcut rău şi cu persoana căreia i-aţi făcut cel mai mare rău, adică vouă înşivă.
S-ar putea să nu aveţi o listă scrisă, dar dacă aţi relaţionat cu oamenii, aveţi o listă. Orice relaţie, trecută sau prezentă, faţă de care nu vă simţiţi bine; orice persoană, inclusiv voi înşivă, faţă de care manifestaţi sentimente nesoluţionate şi cu care aveţi o problemă; orice relaţie care aduce discordie minţii sau inimii, toate acestea să fie pe listă. Aceste relaţii vă blochează inima şi abilitatea de a iubi.
Negarea nu are nicio valoare aici. Dacă aveţi probleme ori conflicte nerezolvate, chiar dacă negaţi sentimentele pe care le simţiţi, ele nu sunt pe listă. Haideţi să aruncăm acum o privire ca să vedem ce putem face să rupem listele în bucăţi.

SĂ NE REVANŞĂM FAŢĂ DE CEI CARE NE-AU FĂCUT RĂU

Prima categorie de revanşe pe care le discutăm sunt cele faţă de cei care ne-au făcut rău. Ştiu, ştiu. Sună ciudat şi un pic a codependenţă. Dar urmaţi-mă.
Dacă cineva ne-a făcut rău, iar noi nu am discutat incidentul, în inima noastră există discordie. Deci cum abordăm lista? Nu negând, prietenii mei.
Această listă conţine toate sarcinile noastre pentru vindecare. Scopul nostru legat de listă este să iertăm fiecare persoană care ne-a făcut rău, însă mai întâi trebuie să facem ceva important. Trebuie să lucrăm în profunzime şi să ne trăim pe deplin sentimentele. Trebuie să identificăm clar şi să acceptăm abuzul. Trebuie să ne dăm seama care sunt acţiunile şi noile noastre răspunsuri necesare ca abuzul sau atitudinea greşită faţă de noi să nu mai continue. Şi după aceea vom fi conduşi către iertare.
Acesta este un proces al mâhnirii realizat în stadii care începe cu negarea şi continuă cu furia şii tristeţea.
Odată ce ne-am sondat sentimentele în profunzime, suntem gata să iertăm, dar nu mai devreme. Iertarea acordată prea curând, înainte de a fi rămas concentraţi asupra sentimentelor noastre şi de a fi scăpat de ele, va fi prematură şi ineficientă şi va impune reacordarea ei.
Scopul vindecării nu este de a perpetua negarea. Scopul vindecării este acceptarea, inclusiv acceptarea sentimentelor noastre.
În funcţie de abuzul la care am fost supuşi, sentimentele noastre pot varia de la medii la intense. Dacă abuzul a fost grav, unii dintre noi suntem blocaţi ani de zile în furie. Nu e rău. Acolo trebuie să şi ne aflăm. Înţelegând asta prin sondarea sentimentelor noastre ne aflăm pe calea vindecării, iertării şi acceptării.
O parte importantă a acestui proces este de a ne da seama ce trebuie să facem pentru a avea grijă de noi în viitor cu această persoană ori oricare altă persoană care ne-ar abuza ori agresa în acelaşi fel. Nu putem evita toată pierderea sau tratamentul prost din procesul vindecării, în pofida intenţiilor noastre.  Însă cel mai adesea, când privesc înapoi la toate ocaziile în care am fost tratată cum nu se cuvine, descopăr o lecţie importantă pentru mine. Procesul nu se termină până când nu mă deschid faţă de această lecţie şi o exersez în viitor. Deseori, această lecţie mă învaţă cum să îmi administrez puterea pentru a avea grijă în relaţiile cu ceilalţi.
Uneori lecţia stabileşte limite. Uneori lecţia mă învaţă să spun nu. Alteori lecţia mă învaţă să fiu stăpână pe puterea mea, să respect şi să am încredere în sentimentele, nevoile şi dorinţele mele. Uneori lecţia nu e clară şi nu putem decât să acceptăm că incidentul a avut loc.
Uneori, ca parte a acestui proces, vom vrea să ne confruntăm cu o anumită persoană legat de un incident – nu ca să o învinovăţim, să o facem să-i fie ruşine sau să o determinăm să îşi ceară iertare, ci ca să stabilim clar noile limite şi să o facem să ştie că am fost violaţi. Alteori pierdem vremea deschizând gura. În acest caz ar fi bine să cerem călăuzire.  Prietenii noştrii, consilierul şi Sinele nostru Superior ne pot ajuta să ne dăm seama care-i cursul cel mai potrivit al acţiunii în fiecare situaţie.
Odată sentimentele trăite pe deplin şi lecţiile clarificate, următorul stadiu este iertarea fiecărei persoane de pe listă. Nu e o sarcină uşoară. Însă vom ierta când vom fi pregătiţi.
Existe câteva „ponturi” ale vindecării care m-au ajutat când încercam să iert şi nu simţeam că sunt capabilă de asta. Cereţi-I lui Dumnezeu să binecuvânteze acea persoană şi să reverse fericire asupra ei e de ajutor. Vă ajută şi dacă afirmaţi că iertaţi acea persoană. Forţându-mă să am gânduri bune şi pozitive legate de acea persoană îmi e de ajutor. Cereţi-I lui Dumnezeu să vă dea darul iertăii şi să readucă relaţia pe calea cea bună.
Iertarea va veni când vom fi deschişi faţă de ea. Iertarea ne va găsi când vom fi gata. Nu o căutaţi prea curând, înainte de a trăi sentimentele. Nu o evitaţi prea mult, căci ne aduce linişte şi libertate.
Iertând o persoană nu îi dă permisiunea să ne trateze în continuare prost. Dacă încercăm să iertăm pe cineva, dar ne simţim furioşi şi neîncrezători, e posibil să nu ne fi explorat sentimentele suficient sau lecţia nu a lucrat în direcţia iertării. Uneori, când ne îndeletnicim cu asta, ideile noastre despre rolul pe care l-am avut în incident ar putea deveni mai clare. Dacă se întâmplă asta şi ne dăm seama că şi noi am avut un rol în incidentul faţă de care trebuie să ne revanşăm, putem să adăugăm numele pe a doua listă.
Scopul nostru este să iertăm şi să uităm incidentul când l-am acceptat şi ne-am vindecat de el. Ne străduim să ne amintim doar lecţia noastră din experienţa trăită. Ne dăm seama că putem fi recunoscători, căci mulţi au intrat în viaţa noastră ca să ne ajute să învăţăm şi să creştem – uneori prin opoziţie, alteori prin iubire, altă dată reliefându-ne ceea ce trebuie să prelucrăm în noi.

SĂ NE REVANŞĂM FAŢĂ DE CEI CĂRORA LE-AM FĂCUT RĂU

E timpul să scoatem lista cu cei cărora le-am făcut rău cu comportamentul nostru. Acum abordăm nişte acţiuni directe. Suntem gata să spunem „asta am făcut şi îmi pare rău” în vorbe şi în fapte. Acestea sunt persoanele cărora le-am făcut un lucru nepotrivit, persoane faţă de care trebuie să fim atenţi prin comportamentul nostru pentru că am greşit faţă de ei. I-am minţit, manipulat, folosit, abuzat, controlat sau ne-am exprimat furia nepotrivit. Într-un fel, aceşti oameni ausuferit în urma acţiunilor noastre codependente, iar acum încercăm să îndreptăm lucrurile. Suntem pe calea să ne liberăm de vinovăţie, să ne asumăm responsabilitatea faţă de noi înşine, să nu mai fim victime şi să refacem aceste relaţii.
Aşa cum am spus mai devreme, copiii noştri şi cei care ne sunt aproape se află în fruntea noastră. Aceştia suferă cel mai mult pentru că noi suferim. Uneori angajaţii sau şefii, ori colegii, se află pe această listă. Uneori datorăm bani oamenilor. Alteori datorăm o scuză unei persoane din trecutul nostru – poate unui fost iubit, sau iubite, un fost soţ ori soţie sau o rudă.
Uneorii pe listă se află prietenii sau vecinii.
Suntem pregătiţi să mergem direct la această persoană şi fără apărare, doar cu atitudinea noastră, să ne cerem scuze sau să facem un gest de iertare potrivit – exceptând situaţia în care procedând astfel vom face un rău şi mai mare celeilalte persoane. Vrem să fim sinceri; vrem să fim mai atenţi în raport cu ceilalţi; însă nu vrem să producem un dezastru şi mai mare decât cel pe care vrem să-l reparăm.
Uneori revanşa presupune contactul direct cu persoana. Spunem ce am făcut noi şi apoi ne cerem scuze pentru comportamentul nostru. Nu vorbim despre ceea ce a făcut cealaltă persoană. Nu ne justificăm sau găsim o logicăm a ceea ce am făcut. Dacă e nevoie să dăm o scurtă explicaţie, o facem. Cu cât folosim mai puţine cuvinte, cu atât mai bine. Cele mai importante sunt: „asta am făcut şi-mi pare rău”.
De exemplu: „am făcut lucruri cu adevărat nebuneşti încercând să te controlez pe tine sau dependenţa ta. Îmi pare rău”.
„Te-am înnebunit cu obsesia mea despre Harvey şi îmi pare rău.”
„Am fost furioasă pe tine şi în loc să îmi rezolv această problemă am fost ironică cu tine şi te-am tratat incorect. Îmi pare rău.”
Uneori ne revanşăm şi faţă de unele persoane cu care nu mai intenţionăm să păstrăm o relaţie, cum este cazul unui fost angajat ori unui fost soţ sau unei foste soţii. Pur şi simplu vrem să facem „ordine în pătrăţica noastră”.
Aceste modalităţi de a ne revanşa sunt uneori imediate, care pot fi făcute şi trebuie făcute pe loc.
Alteori acestea au loc în viitor. Din foarte multe motive s-ar putea să fie mai bine să lăsăm să mai treacă timpul înainte să mergem la persoana respectivă. Poate că sentimentele se află la un nivel maxim de intensitate; poate că nu ne-am dat seama exact ce rol am jucat noi; poate că nu suntem în întregime pregătiţi. Oricare ar fi motivul, momentul nu este potrivit. Aşa că aşteptăm, însă în mintea noastră avem un termen limită rezonabil.
Deseori, în acest proces de revanşare, eu îi cer lui Dumnezeu călăuzirea. Ştiu că trebuie să fiu atentă în relaţia cu altă persoană. Şi îi cer lui Dumnezeu să mă ajute. Uneori e potrivit să aştept o vreme, ca acea problemă să treacă. Alteori, la scurt timp după ce rog pentru a fi ghidată pentru felul în care trebuie să mă revanşez, fie sunt conştientă că a venit momentul să acţionez, fie dau buzna la persoana respectivă. Oportunitatea se iveşte şi pare în regulă. Asta nu înseamnă că sunt speriată. De fiecare dată când mă pregătesc să îmi cer iertare simt un nod în stomac. Mă sperie să mă întâlnesc cu oamenii, să recunosc că am greşit şi să îmi cer scuze.
Dar de fiecare dată când o fac, mă simt bine. Unul dintre beneficiile cele mai profunde pe care le-am descoperit în procesul de vindecare este sentimentul care vine din onestitatea faţă de oameni, indifierent cât de temătoare sunt, apoi să spun că îmi pare rău când e momentul potrivit.
Uneori nu e suficient să spui „îmi pare rău”. Trebuie să îndreptăm răul schimbându-ne comportamentul faţă de celălalt. Fireşte, nu putem şi nu trebuie să promitem perfecţiune, însă atitudinea unei dorinţe sincere de a ne ajuta este benefică. E posibil să vrem să schimbăm atitudinea faţă de copii, faţă de partenerul de viaţă, persoana iubită şi un prieten(ă).
Când am început să mă vindec de codependenţă, capacitatea mea de a avea grijă de copii era redusă; abilitatea mea de a stabili nişte limite pentru ei era şi mai redusă. Mi-am cerut scuze că nu am fost un părinte bun. Însă aveau nevoie de mai mult de la mine. Aveau nevoie de o mamă care să combine disciplina cu îngrijirea şi care să stabilească nişte limite consistente, de încredere pe care ei să poată conta.
Recent a avut loc un eveniment interesant. Cei doi copii ai mei, Nichole şi Shane, cu mine şi prietena lor stăteam de vorbă la masa din bucătărie. Prietena povestea cum fusese „reţinută” drept pedeapsă pentru ce făcuse, însă 45 de minute mai târziu, mama ei a uitat că o închisese.
„Mda”, a zis Nichole, „şi mama mea era aşa, dar acum s-a schimbat”.
Şi fiica mea a zâmbit, un zâmbet confortabil. Vedeam că se simţea în siguranţă. Bătăliile pe care le dusesem ca să fiu stăpână pe puterea asupra copiiilor meritaseră. Energia folosită pentru a învăţa să stabilesc limite rezonabile cu copiii mei fusese răsplătită.
Le plăcea siguranţa dată de faptul că ştiau că ceea ce spuneam era serios.
„Mama mea nu mai este aşa de codependentă”, a spus Nichole.
Scopul revanşei nu este de a-i schimba pe ceilalţi sau de a aştepta altceva de la ei. Scopul revanşei este de a ne asuma responsabilitatea pentru propiul comportament, de a curăţa mizeria pe care am făcut-o şi să ne simţim bine cu conduita pe care o avem în relaţii.
Deseori am descoperit că chiar şi când a-ţi cere scuze implică schimbarea comportamentului nostru, ajută şi o scurtă explicaţie şi să ne cerem scuze pentru conduita din trecut. Cuvintele „îmi pare rău” sunt potente, vindecătoare. De câte ori am dorit să ni le spună cineva? Nu „îmi pare rău” pe care le auzim de la cei dependenţi pe un ton de remuşcare, ci o scuză directă. Scuzele pot fi vindecătoare în relaţiile noastre. Nu putem controla o persoană să-şi ceară scuze, dar ne putem juca rolul în vindecarea relaţiilor noastre.
Uneori ne revanşăm financiar. Trebuie să facem restituiri mai mult decât sub forma cuvintelor sau schimbării de comportament. Trebuie să restituim bani. Mulţi dintre noi încep să se recupereze împovăraţi financiar. Am stat de vorbă cu multe persoane care datorau 30.000 sau 50.000 dolari, sau chiar mai mult, când au început recuperarea.
Datoriile sunt, de obicei, rezultatul participării la o relaţie disfuncţională, până peste cap, ca apoi să ne trezim noi – şi nu partenerul nostru – cu datorii financiare împovărătoare când relaţia se termină. Uneori ne împrumutăm ca să-l ajutăm pe celălalt. Uneori incapacitatea de adminstrare financiară vine la pachet cu comportamentul codependent.
Dorinţa de a ne asuma responsabilitatea pentru problemele noastre financiare curente este vitală pentru recuperare. Mulţi dintre noi am dat voie altora să ne victimizeze financiar. Asta e o lovitură grea, dar dacă vrem să ne vindecăm, trebuie să începem să reparăm acest sector al vieţii noastre.
Facem tot putem ca să fim juşti şi echitabili în această situaţie. Dacă există vreo cale prin care să scăpăm de responsabilitatea financiară care aparţine altcuiva, vom acţiona în acea direcţie. În acest fel ne revanşăm faţă de noi. Pe cât posibil, ne asigurăm că fiecare este responsabil financiar pentru sine. Nu o să mai permitem să fim victimizaţi sau martirizaţi.
Uneori, pentru a ne asuma responsabilitatea financiară faţă de noi înşine, trebuie să o retezăm de la rădăcină pentru că nu mai avem credit şi rămânem blocaţi cu datoriile altora.
Cred că putem şi trebuie să acţionăm pentru a ne proteja pe cât de mult posibil. Însă dacă am făcut tot ceea ce ne-a stat în putinţă şi tot suntem responsabili de datoriile altuia, trebuie să acceptăm acest fapt şi să-i facem faţă. Alteori atitudinea binevoitoare ne vindecă şi ne face capabili să fi responsabili pentru acest sector al existenţei noastre. Chiar şi cei mai mici paşi în direcţia revanşării financiare pune în mişcare o forţă puternică.
Când mi-am asumat responsabilitatea financiară, miracolele au început să survină şi am început să fac ordine în dezordinea financiară în care mă aflam. Da, mă simţeam victimizată. Da, eu permisesem acest lucru. Da, aveam o grămadă de sentimente legat de asta. Însă pentru a merge înainte, trebuia să îmi pun în ordine aceste sentimente şi să caut o soluţie.
Am încetat să mai dau vina pe celălalt pentru dezastru financiar şi am început să îmi asum responsabilitatea.
Nu mai voiam să fiu victimizată. Mă protejam legal.
Apoi mi-am stabilit un ţel: să restiuti banii. Am sunat creditorii şi am trimis scrisori. Am început să fac plăţile pe care le puteam face. La vremea aceea, suma se ridica la 5 dolari pe lună la facturi care valorau 5.000 dolari. Creditorii voiau mai mult, evident, dar nu era posibil. Dacă dădeam mai mult, le-aş fi făcut rău persoanelor pe care le întreţineam lunar. Cu grijă şi înţelepciune am făcut tot ce am putut.
Şi atunci au început să apară miracolele. Asta e tot ce pot să spun. Pur şi simplu au început să se întâmple lucruri. Nota de plată de la spitalul la care fusesem internată în timpul codependenţei mele cu meningită virală valora mii de dolari. Nu aveam asigurare. Am început să restitui lunar sume mici. Şase luni mai târziu, am primit o scrisoare de la spital care descria un program special, unic, prin care erau anulate anumite datorii consistente. Eu mă calificasem, iar datoria îmi fusese anulată.
Alte datorii au început să fie achitate treptat. Am primit bani din surse neaşteptate.
Responsabilitatea fiscală este o parte importantă a vindecării. Cu responsabilitate şi credinţă putem să facem ce putem atunci când suntem capabili.
Uneori nu suntem siguri cum să procedăm într-o anumită situaţie. Poate că vrem să ne revanşăm dar nu ştim precis cum. Poate că natura rolului nostru este neclară. Poate că revanşându-ne vom face rău altora – fie cuiva din familia noastră, fie persoanei faţă de care ne revanşăm. Mereu, dar mereu, am constatat că dacă mă întreb pe mine şi Sinele meu Superior ce trebuie să fac ca să mă revanşez, răspunsul vine. Sunt călăuzită în a urma cea mai bună cale.
Uneori persoana faţă de care trebuie să ne revanşăm nu e disponibilă; poate că persoana a decedat. Alteori survine un dezastru şi mai mare dacă am contacta o anumită persoană. Trebuie să fim discreţi când ne revanşăm.
Să aşteptăm cu răbdare să fim ghidaţi şi orientaţi în acest proces al revanşării. Trebuie să avem grijă de noi în relaţiile cu alţii. Vrem stima de sine, pacea, armonia şi eliberarea de vină pe care o aduce revanşele luate. Însă nu vrem să ne grăbim ca să creăm şi mai multe probleme cerându-ne scuze în loc să le rezolvăm.
Trebuie să ştim clar pentru ce ne cerem scuze şi care-i cea mai bună cale să o facem. Scuzele trebuie să conteze pentru noi. Prin revanşare ne asumăm responsabilitatea pentru acţiunile noastre. Trebuie să ne dăm seama care-i cea mai bună cale să facem asta. Trebuie să înţelegem clar pentru ce ne asumăm responsabilitatea. Trebuie să ştim că în acest proces de revanşare nu ne angajăm în altă acţiune care va fi de auto-apărare sau prin care facem rău altora. Dacă avem dubii, ne întrebăm Sinele Superior. Vorbim cu cei aflaţi în recuperare. Ascultăm la ce au de spus. Aşteptăm până când găsim un curs al acţiunii care ni se pare just.
Există călăuzire şi o cale evidentă pentru revanşele pe care trebuie să ni le luăm. Uneori, calea duce la contactul direct şi cererea directă a scuzelor pentru comportamentul nostru. Sunt situaţii în care cel mai mult avem nevoie ca să ne revanşăm de schimbarea comportamentului faţă de o persoană. Alteori o compensaţie este potrivită.
Însă sunt dăţi când vorbind despre ceea ce am făcut şi apoi cerându-ne scuze pentru asta vor înrăutăţi lucrurile. Dacă ne-am lăsat prinşi de altă persoană, i-am permis să ne controleze, ori dacă am slavat-o, apoi ne-am simţit victimă a acestui fapt, s-ar putea să înrăutăţim relaţia menţionând aceste lucruri.
„Hei! Te-am lăsat să mă controlezi şi sunt furios. Te-am salvat pentru că nu am crezut cu adevărat că o să ai grijă de tine. Însă acum voi înceta!”
Asta ar putea să înrăutăţească situaţia pentru că sună mai degrabă a confruntare decât a cere iertare. Înţelegeţi că uneori este important să rostiţi acest gen de intenţii. Câteodată e sănătos şi pune ordine în viaţa noastră declararea cu limpezime a noilor noastre obiective comportamentale. Însă alte ori cea mai bună mişcare pe care o putem face este să căutăm în tăcere calea către grija de sine.
Devenim dorinici să ne revanşăm. Odată ce facem asta, putem să ne revanşăm într-o manieră pacificatoare, consistentă şi armonioasă. Dacă vrem să trecem de acest Pas, să ne clarificăm relaţiile cu ceilalţi, vom fi călăuziţi. Vom şti ce trebuie să facem, când şi cum să o facem. Dacă nimic nu ni se pare potrivit şi corect, dacă simţim că ceea ce vom face va provoca o criză, ori că nu e momentul potrivit, putem să avem încredere şi în asta.
Dacă nu putem să ne revanşăm acum în unele situaţii, putem planifica să o facem mai târziu. Este valabil pentru chestiunile financiare sau alte tipuri de revanşe. E posibil să vrem să restituim nişte bani, însă nu putem pentru că asta ar însemna să ne privăm familia. Însă vom face din această revanşă un scop. Poate e cineva căruia vrem să-i cerem scuze, însă nu putem găsi acea persoană. Totuşi putem să ne dorim asta în continuare şi dacă ne facem treaba, circumstanţele potrivite se vor ivi la timpul potrivit.
Există situaţii în care nu ne putem revanşa. Persoana e decedată sau nu poate fi găsită. Nu putem discuta aceste revanşe cu Sinele nostru Superior, aşa că le lăsăm să treacă.
Atitudinea, onestitatea, deschiderea şi bunăvoinţa contează în acest caz. În pace şi armonie putem să ne străduim să îndepărtăm discordia din relaţiile noastre. Putem să scăpăm de teama de a înfrunta oamenii şi a ne asuma responsabilitatea pentru acţiunile noastre – să înţelegem că nu ne diminuăm stima de sine revanşându-ne, ci o sporim.
Nu trebuie să ne ploconim ca să ne cerem iertare. Nu trebuie să lăsăm pe nimeni să abuzeze de noi, să ne manipuleze ori să ne trateze urât în procesul revanşării. În tăcere ducem la bun sfârşit sarcina de a avea grijă de noi în raport cu alţii într-o atitudine de stimă de sine. Acesta este un program de iertare, nu de penitenţă.
Putem să ne revanşăm în mod clar, direct şi curat. Dacă ne revanşăm faţă de cineva, asta nu înseamnă că trebuie să ne agăţăm din nou de acea persoană. Nu înseamnă că ne predăm şi că ne supunem prostului lor tratament.
Deseori, cu cât revanşa e mai scurtă, cu atât mai bine. Cu cât e mai curată şi mai clară, cu atât mai bine. Cu cât e mai directă, cu atât mai bine. Cu cât e venită mai mult din inimă, cu atât mai bine. Cu cât e mai ghidată de Călăuza Divină, cu atât mai bine.
După ce ne-am luat revanşa, cealaltă persoană nu este responsabilă pentru curăţarea reziduriilor noastre privind frica, vina sau ruşinea. E sarcina noastră să trecem peste incident, nu a celorlalţi. Pe de altă parte, nu suntem responsabili pentru sentimentele pe care cealaltă persoană le-ar putea avea faţă de incident. Asta nu-i treaba noastră. Rolul nostru este să ne revanşăm direct, apoi să facem tot ce e nevoie legat de noi ca să terminăm cu ruşinea şi vina.
Putem să ne iertăm şi să trecem peste incident.
Putem să fim blânzi cu noi înşine.
După ce vom trece de acest Pas, putem considera problema rezolvată şi să trecem peste. Dacă procesul implică schimbarea comportamentului, nu trebuie să ne pedepsim simţindu-ne vinovaţi până când ne vom fi schimbat complet, ori vom fi devenit „perfecţi”. Putem să identificăm ce am făcut, să ne revanşăm şi să terminăm cu sentimentul de vinovăţie.
După ce ne-am cerut iertare, dacă cealaltă persoană nu doreşte să treacă peste incident, ori dacă vrea să mai zăbovim o vreme asupra problemei împreună cu ei, e problema lor. Noi nu trebuie să reacţionăm (şi să facem ceva care are cere o altă revanşă) şi nu trebuie să zăbovim asupra acestei chestiuni.
Nu trebuie să ne cerem scuze când nu am greşit cu nimic. Din mai multe motive, am putea să căpătm obiceiul de a ne cere scuze când nu e cazul. Sentimentul de ruşine ne face să ne cerem iertare pentru că suntem în viaţă, că suntem aici şi că suntem cine suntem. Unii dintre noi se pot simţi deranjaţi şi îşi cer iertare aproape ori de câte ori interacţionăm. Nu acesta este scopul acestui Pas.
E posibil să fi căpătat obiceiul de a ne scuza pentru comportamentul altei persoane sau să ne cerem automat scuze când celălalt se enervează.
Putem învăţa să ne examină acţiunile şi să ne dăm seama ce am făcut şi ce nu. Putem învăţa să discernem când facem ceva pentru care e legitim să ne scuzăm sau când codependenţa ne împinge de la spate să spunem că ne pare rău.
Uneori scuzele generale sunt de ajutor. Nu toate problemle sunt clare – mai ales problemele codependenţei. Alteori, atmosfera se îmblânezeşte dacă spunem simplu „Îmi pare rău pentru tot tămbălăul provocat. Îmi pare rău pentru modul în care am abordat acel incident. Au apărut şi alte probleme pe parcurs şi îmi pare rău că s-a întâmplat aşa.”
Uneori eu am spus: „Îmi pare rău dacă ceea ce a trebuit să fac ca să am grijă de mine, te-a rănit. Nu am intenţionat şi nici nu am acţionat asftel ca să fac asta.”
Însă nu trebuie să devenim „codependenţi” de scuze. Nu trebuie să ne scuzăm pentru furie, ci doar pentru comportamentul nepotrivit care a rezultat din furie. Nu trebuie să ne scuzăm că avem grijă de noi, că ne facem ordine în sentimente, stabilim limite, ne distrăm, ne simţim bine sau ne însănătoşim. Nu trebuie să ne cerem scuze pentru că oamenii încearcă să ne controleze şi să ne inducă sentimentul de vinovăţie. Nu trebuie să ne cerem scuze pentru că existăm, că suntem aici şi că suntem cine suntem.
Nu trebuie să ne cerem scuze pentru că nu vrem să fim abuzaţi sau trataţi prost. Dacă ne cerem scuze pentru comportamentul altora, nu mai rămâne loc pentru persoanele care chiar trebuie să se scuze.
Nu trebuie să ne repetăm scuzele. Este enervant. Dacă o persoană vrea să ne scuzăm mereu pentru acelaşi incident, asta-i problema lor, iar noi nu trebuie să ne lăsăm prinşi în cursă. Dacă simţim că trebuie să ne mai scuzăm, poate ar trebui să ne retragem şi să ne dăm seama ce se petrece cu adevărat.
Uneori nu ne ridicăm la înălţimea aşteptărilor noastre. E ceva omenesc. De asta există cuvintele „îmi pare rău”. Ele vindecă şi fac o punte peste prăpastie.
Însă nu trebuie să ne scuzăm dacă nu am greşit cu nimic.

SĂ NE REVANŞĂM FAŢĂ DE NOI ÎNŞINE

Am vorbit despre revanşarea faţă de persoanele de pe primele două liste. Acum să trecem la ultima listă – revanşa pe care ne-o datorăm nouă înşine. E dificil să-i abordăm pe alţii şi să ne cerem scuze. Nu e lucru uşor să-şi iertăm pe ceilalţi pentru ceea ce ne-au greşit. Dar revanşându-ne faţă de noi înşine, iertându-ne singuri, poate fi cea mai grea parte a programului.
Tot procesul de vindecare – toate acţiunile pe care le facem – trebuie să aibă legătură cu revanşarea faţă de noi înşine: să ne acordăm permisiunea de a avea sentimente, de a fi vii şi fericiţi, să avem grijă de noi cu compasiune şi blândeţe, să învăţăm să stabilim limite, să fim direcţi şi să nu ne mai apărăm şi să ne victimizăm; să nu mai permitem altora să ne trateze urât şi să ne controleze, să fie stăpâni pe puterea noastră şi să fim cine suntem.
Să învăţăm să ascultăm şi să credem în noi este un act important de revanşare, dar şi să avem încredere în instinctele noastre şi să ne valorăm sentimentele şi nevoile.
E posibil să trebuiască se ne revanşăm de multe ori faţă de copilul speriat, abuzat ori neglijat care zace în noi – să ne revanşăm pentru că am fost critici, neglijenţi şi ne-a fost ruşine. Ne datorăm scuze şi să ne schimbăm comportamentul prin care nu ne dădeam voie să primim iubirea şi grija de care aveam nevoie, în special de la noi înşine, dar şi pentru ideile îngrozitoare pe care le-am avut, le-am păstrat şi le-am crezut despre noi înşine. Că nu putem fi iubiţi, că nu suntem suficient de buni, că nu putem gândi, că nu merităm succesul, că nu merităm să ne distrăm şi să ne recuperăm, toate acestea sunt idei false pe care ni le-am asumat şi care trebuie corectate ca parte din acest program de revanşare faţă de sine.
„Pur şi simplu nu mă iubesc”, a spus Karen. „Nu cred că merit iubire. Nu cred că merit lucruri bune de la viaţă.”
„Mulţi dintre noi credem asta”, i-am răspuns eu. „De aceea suntem la recuperare. Aceasta este o parte importantă a programului de recuperare: să schimbăm aceste idei.”
Jason, care se află în programul de recuperare pentru codependenţă de 6 ani, îşi scrie scrisori ca să se revanşeze faţă de sine. Când ceva îl deranjează, când vinovăţia şi frica îi dau târcoale, când se întreabă ce merită, ia loc şi îşi găseşte liniştea într-o scrisoare. Îşi spune toate lucruriel bune, reconfortante şi blânde pe care el şi copilul din el simte nevoia să le audă ca să se simtă mai bine.
„Am pus temelia revanşei faţă de propria-mi persoană”, spune el. „Mă revanşez faţă de mine însumi scriindu-mi scrisori. Tatăl meu a făcut terapie. Mama mea a făcut două serii de terapie. Iar în intervalul dintre ele eu m-am dus şi mi-am cumpărat un ursuleţ de pluş.”
În fiecare zi învăţ cum să am grijă de fetiţa din mine. Am neglijat-o şi diminuat-o ani şi ani de zile. Am încercat să o ignor, am sperat că va pleca. Însă ea a ţipat din ce în ce mai tare până când am început să o ascult.
Ani de zile m-am inspirat de la alte persoane şi din relaţii să am grijă de fetiţa din mine. Prin relaţii am căutat să îmi potolesc frica şi să hrănesc, să sprijin şi să protejez această fetiţă, dar şi ca celălalt să fie acolo pentru mine căci nu voiam să fiu eu singură. Nu ştiam cum.
Acum, încet, învăţ o cale mai bună. Învăţ cum să ascult fetiţa pe care am abandonat-o mare parte a vieţii mele. Găsesc modalităţi să iau legătura cu ea, să o aud, să-i ofer confortul, grija, protecţia, călăuzirea şi disciplina de care are nevoie.
Uneoir, are nevoie doar de îngrijirea caldă a unui bebeluş de 3 luni. Alteori are nevoie să alerge, să se joace, să cânte, aşa cum face un copil de 4 ani. Alteori vrea să asculte cântece, să plângă, să viseze, să-şi pună dorinţe. Uneori trebuie să spună cât de tristă este sau înfricoşată şi doar să fie recunoscută şi luată în seamă.
Acest comprotament prin care hrănim copilul din noi nu este prostesc, aşa cum am crezut cândva. E vindecător. Câteva momente pe zi în care am grijă de acest copil mă eliberează ca adult şi mă reîntinereşte şi mă face responsabilă, iar fetiţa mea se simte bine, în siguranţă şi protejată. Mă face şi să fiu un părinte bun pentru copiii mei. Ei m-au învăţat multe despre copilul din mine şi de ce are nevoie el; copilul din mine mă învaţă de ce au nevoie copii mei.
În ultimul rând, am învăţat să dau drumul furiei şi rensentimentelor pe care le simţeam faţă de mine pentru tot ceea ce mi se întâmplase, pentru comportamentul nepotrivit al altor persoane faţă de mine, pentru greşelile mele şi pentru că eram eu. Trăsesem la mal furia şi resentimentele faţă de alţii, însă mânia tăcută şi negată pe care o simţeam faţă de mine era mai profundă şi mai dificil să o las să plece.
Nu aveam idee, decât după ani de zile de recuperare din codependenţă, cât de furioasă eram pe mine. Mi-a luat multă vreme să dau la lumină mânia, furia şi resentimentele faţă de alţii, însă şi mai mult timp să detectez acele sentimente îngropate legat de mine. Ca să mă iubesc, să am grijă de mine şi să mă hrănesc spiritual liberă, să pun capăt căii către relaţiile distructive, să eliberez blocajele faţă de iubire şi intimitate, trebuia să scap de această furie.
Furia şi mânia faţă de mine mă ucideau în tăcere şi nici măcar nu am ştiut asta până când într-o zi a ieşit la suprafaţă. Am explodat într-o tiradă faţă de mine însămi care m-a uimit de ferocitatea şi aversiunea sa. Am văzut rolul uriaş pe care auto-resentimentele îl jucase în fricile mele, în nevoia mea de a fi perfectă, chiar şi în nevoia de control. Dacă mai făceam o greşeală, dacă ceva ori cineva mă dezamăgea încă odată, eram şi mai furioasă pe mine însămi. Am văzut cum mânia faţă de propria persoană a continuat să atragă experienţe care au dat-o la iveală ca să o pot trata. Uneori când sunt înfuriată pe cineva şi nu scap de aceste sentimente, fac lucruri care îmi sporesc această furie. În acelaşi fel, fac şi văd lucruri legate de mine care îmi întăresc resentimentele faţă de propria-mi persoană. Mă hărţuiau şi nu mă lăsa vie ori să fiu vie pe deplin. Furia mea nu mă lăsa să iubesc sau să fiu iubită. Nu mă lăsa să mă iubesc pe mine însămi până nu mă eliberam de ea.
Venise vremea să mă revanşez faţă de mine însămi.
Programul de recuperare m-a ajutat să fac asta. M-a asistat în găsirea copilului din mine. M-a ajutat şi să descopăr vindecătoarea din mine, un concept pe care-l discutau mulţi participanţi la program.
Înăuntrul nostru există un copil speriat şi vulnerabil, însă şi un vindecător puternic, protector şi hrănitor care are grijă de acel copil şi îl ajută şi pe el şi pe noi să ne vindecăm.
Trebuie să începem să ne adresăm nouă cu iubire, modalitate care ne va ajuta să ne vindecăm, o cale prin care ne respectăm singuri, avem încredere în noi, ne hrănim şi ne protejăm, o cale prin care-i respectăm pe alţii.
Ca şi în cazul altor revanşe, procesul începe cu bunăvoinţă, făcând ceea ce este evident şi cerând şi priminând Călăuzire Divină în timpul procesului.
Ni se va arăta tot ce trebuie să facem ca să avem grijă de noi în relaţiile cu ceilalţi şi să începem să avem grijă cu dragoste de noi, dacă suntem deschişi către aşa ceva. Vom fi eliberaţi de furie şi resentimentele faţă de alţii şi faţă de noi. Vom fi vindecaţi. Acesta e miracolul acestui proces. Tot ce ne trebuie vom primi atunci când suntem pregătiţi pentru asta.

SĂ NE IUBIM ŞI SĂ NE IERTĂM PE NOI ÎNŞINE

Acesta este Pasul în care ne cerem scuze şi nouă şi altora, însă facem mai mult decât să ne scuzăm. Ne asumăm în mod clar responsabilitatea pentru comportamentul faţă de noi înşine şi de alţii. Acest Pas ne dă permisiunea să fim cine suntem acum şi să fim cine am fost odată. Ne dă permisiunea să ne iertăm şi să ne simţim bine ştiind cine suntem – indiferent de ceea ce am făcut.
Ştergem cu buretele şi ne dă alternativa de ne simţi vinovaţi şi ruşinaţi. Acum putem să experimentăm propria conştiinţă de sine, stimă de sine şi acceptarea de sine care se bazează pe responsabilitatea de sine.
Ne-a fost dăruit câte-un dar în fiecare Pas, însă de la Pasul 4 până la 9 ne-a fost dat un dar special. Darul este un proces curat pentru a ne elibera de vinovăţie şi ruşine, de a ne ierta şi de a corecta acel comportament care trebuie corectat.
Aceşti Paşi înseamnă că nu trebuie să ne mai pedepsim. Nu trebuie să ne mai simţim îngroziţi sau ruşinaţi de acţiunile noastre – chiar dacă e scăpare de o clipă ori o indiscreţie majoră. Acum avem o formulă specifică de a ne elibera de greşeli şi imperfecţiuni şi de a crea armonie în relaţii.
Nu putem să-l controlăm pe celălalt şi ce simte legat de noi. Însă un lanţ al vindecării puternic e pus în mişcare când ne asumăm responsabilitatea faţă de noi înşine. Când ne loveşte vinovăţia, ruşinea, o idee veche sau un comportament vechi, ştim că acum avem o opţiune.
Putem să le reprimăm sau să le negăm, care pentru mulţi dintre noi e o modalitate veche de a reacţiona. Putem fi defensivi, putem fugi, putem să ne ascundem. Ori putem să îmbrăţişăm această formulă de a căuta înăuntru, de a ne identifica rolul, de a vorbi cu altă persoană şi cu Dumnezeu despre incident, să îl recunoaştem, să fim dornici să ne revanşăm, apoi să punem în aplicare acest fapt.
După aceea putem să trecem peste. Putem să trecem peste cele mai mari şi mai mici sentimente de vină. Putem să ne iertăm şi pe noi şi pe alţii.
Aceşti Paşi ne spun că nu trebuie să fim perfecţi. Există siguranţă şi confort în această formulă a grijii de sine – aceşti Paşi. Ei ne spun că putem să ne iubim şi să acceptăm totul în noi şi trecutul nostru – atâta timp cât ne asumăm responsabilitatea faţă de noi înşine.
Când am început să parcurg acest Pas, eram îngrozită. Gândul de a stabili întâlniri cu oamenii, apoi să deschid gura şi să recunosc că am greşit era înfricoşător. Aveam o regulă internă puternică care impunea să fiu perfectă, iar actul de a-mi recunoaşte greşelile şi cerându-mi iertare pentru ele era dificil. Mă simţeam ameninţată de recunoaşterea greşelilor mele. Mă simţeam prea vinovată şi dacă-mi recunoşteam greşelile, mă temeam că m-aş fi simţit şi mai vinovată. Mă aflam în defensivă faţă de comportamentul meu pentru că mă simţeam foarte prost când venea vorba de mine.
Când eram pe punctul de a învăţa cum să mă revanşez mi-a fost oferit un sine şi o stimă de sine.
Ajunsesem la un punct unde era mai uşor să merg la diferite persoane şi să îmi recunosc greşelile, însă trebuia să mai călătoresc într-un loc. Acel loc era cel al compasiunii faţă de mine, un loc unde puteam şi doream să observ greşelile şi relele pe care mi le făcusem. Acestea sunt încă mai greu de văzut şi de păsat decât cele pe care le-am pricinuit altora. Şi ca şi în cazul altor fapte, e nevoie de timp ca să se mai îmblânzească. Pe măsură ce exersez iubirea de sine, cu atât devine un obicei.
Cu cât sunt mai deschisă în a-mi asuma responsabilitatea pentru comportamentul meu şi să mă revanşez, cu atât mai puţin vinovată mă simt. Negând o greşeală faţă de noi înşine sau faţă de alţii nu face ca aceasta sau vina să dispară.
Acest Pas o face.
Faceţi-l. Aveţi încredere în el. Şi lăsaţi vina să treacă. Când vom parcurge acţiunile destinate acestor Paşi, vom fi liberi să facem asta. Nu e un Pas pedepsitor. Nu e un Pas de care să ne temem. Ca şi ceilalţi Paşi, când depunem un efort omenesc să-l parcurgem, vom fi răsplătiţi cu un bonus spiritual. Aşa cum a spus cineva care se afla în procesul de vindecare: „Vom primi harul de care avem nevoie ca să trăim liniştiţi cu noi înşine, cu alţii şi cu trecutul nostru.”

PAŞII ELEMENTARI

Acum am isprăvit cu ceea ce specialiştii vindecării numesc Paşii elementari. Deseori ne vom trezi că ne întoarcem instinctiv la Pasul de care avem nevoie. Faceţi acest lucru ori de câte ori aveţi nevoie.
Repetaţi acest lucru ori de câte ori aveţi nevoie de vindecarea pe care acest Pas, ori altul, v-o poate oferi. Nu există multe lucruri în viaţă în care poţi avea încredere. Însă putem avea încredere în aceşti Paşi, iar ei ne stau mereu la dispoziţie. Să nu vă îngrijoraţi că parcurgeţi acest Pas prea curând: vă va găsi când sunteţi pregătiţi. Vă veţi trezi în locuri, cu oameni şi în circumstanţe şi va fi vremea să începeţi să aveţi grijă de voi în relaţiile cu alte persoane.
Vom începe să vedem că ne-am tratat pe noi înşine necorespunzător. Deseori aceste sondaje interioare sunt treptate. Primim sondajele, direcţia schimbării şi oportunitatea să ne revanşăm pe măsură ce suntem pregătiţi să avem de-a face cu ele. Aveţi încredere în sincronizare. Aveţi încredere în proces. Aveţi încredere în Paşi. Aveţi încredere în ceea ce se va întâmpla dacă îi parcurgem.
Ascultaţi ce se spune în Manualul Alcoolicilor Anonimic (paginile 83 – 84):
„Trebuie să fim sensibili, plini de tact, să ne pese şi să fim umili fără a fi servili ori să trăim doar o parte din noi. Creaţii ale lui Dumnezeu ne sprijinim pe picioare; nu ne târâm în faţa nimănui.
Dacă o fază a evoluţie noastre e dureroasă, vom fi uimiţi înainte să fi parcurs jumătate din drum. Vom cunoaşte o nouă libertate şi o nouă fericire. Nu vom regreta trecutul şi nici nu vom dori să-i închidem uşa în nas. Vom cuprinde sensul cuvântului serenitate şi vom cunoaşte pacea. Indiferent cât de jos vom fi coborât, vom vedeam cum alţii vor beneficia de pe urma experienţei noastre. Sentimentul de inutilitate şi autocompătimire va dispărea. Ne va pieri interesul faţă de lucruri egoiste şi îl vom câştiga pe cel faţă de semenii noştri. Căutarea de sine va dispărea. Toată atitudinea noastră şi modul de a privi viaţa se vor schimba. Frica de oameni şi de insecuritatea economică ne va părăsi. Vom şti intuitiv cum să ne descurcăm în situaţiile care obişnuiau să ne zăpăcească. Vom realiza brusc că Dumnezeu face pentru noi ceea ce noi nu am putut să facem.
Acestea sunt promisiuni extravagante? Noi credem că nu. Există persoane pentru noi care le-au îndeplinit – uneori rapid, alteori mai încet. Întotdeauna se vor materializa dacă lucrăm pentru ele.”
Alcoolicii aflaţi în programul de recuperare au fost primii care au primit aceste promisiuni în schimbul parcurgerii Paşilor. Unii cred că alcoolici sunt mai plecaţi decât alţii în parcurgerea acestor paşi, întrucât vieţile lor depind de asta. Şi noi putem să ne angajăm să parcurgem aceşti Paşi şi să primim beneficiile în vieţile noastre – căci vieţile noastre, calitatea lor, calitatea relaţiilor şi calitatea iubirii din vieţile noastre depind de asta.
ACTIVITĂŢI

1.Nu te-ai revanşat până acum faţă de nicio persoană? Cum te simţi?
2.Dacă eşti pregătit, stabileşteţi nişte obiective de revanşare. De exemplu, numeşte persoanele faţă de care ai vrea să te revanşezi. Stabileşte un termen limită rezonabil şi un scop pentru a-ţi cere scuze, ori de câte ori e cazul. Fii cât de specific sau generalist vrei. Poate vrei ca ţinta ta să fie „să devin conştient de persoanele cărora le datorez scuze, apoi să pun în aplicaţie acest lucru.” Sau poate întocmeşti o listă cu nume şi incidente şi vrei să stabileşti un termen limită pentru a vorbi cu aceste persoane.
3.Care e relaţia care te deranjează cel mai mult în prezent? Ce trebuie să faci ca să ai grijă de tine în această relaţie? Ce ai spune dacă ai fi liber să fii complet sincer cu acea persoană în ceea ce priveşte acţiunile tale, sentimentele şi ceea ce vrei şi îţi trebuie? Cum ţi-ai desconsiderat şi neglijat puterea ta în această relaţie? În ce fel ai desconsiderat şi devalorizat cealaltă persoană?
4.Care e cel mai intens sentiment de vinovăţie pe care-l ai acum? Folosind aceşti Paşi ca pe o formulă, cum te descurci cu acest sentiment, ca să scapi de el?
5.Pentru fiecare act revanşator întreprins, scrie o afirmaţie prin care te ierţi singur(ă) şi te ajută să scapi de sentimentul de vină. O afirmaţie simplă ar fi: „Mă iubesc şi mă accept. Mi-am asumat responsabilitatea comportamentului meu faţă de ….. şi acum sunt liber(ă) să nu mă mai agăţ de trecut.” Puteţi să scrieţi o afirmaţie similiară prin care îi iertaţi pe alţii: „Mi-am clarificat sentimentele faţă de …. şi l-am iertat/am iertat-o. Trebuie să nu mai am aceste sentimente faţă de el/ea şi dau voie liniştii şi iubirii să se aşeze în relaţia noastră.”
6.Exploraţi conceptul copilului şi vindecătorului din voi. Scrieţi scrisori pentru a intra în legătură cu amândoi.

Autoarea Lucia Capacchione a iniţiat o metodă simplă pentru acest lucru. Ea a sugerat să facem desene cu mâna nedominantă ca să-i dăm voie copilului din noi să se exprime. Puteţi să scrieţi şi o scrisoare cu această mână.  Întrebaţi-l pe copil ce simte cu adevărat, de ce se teme, ce vrea, de ce are nevoie, de ce e îngrijorat, apoi lăsaţi-l să vă deseneze sau să vă scrie o scrisoare.
Acum, răspundeţi cu mâna dominantă. Faceţi un desen prin care arătaţi cum aţi vrea să rezolvaţi problema sau cum aţi vrea să vă simţiţi. Scrieţi-i o scrisoare copilului, susţinându-l, liniştindu-l şi protejându-l. În desen şi scrisoare, asiguraţi-l pe copil că totul va fi bine.
Dacă auziţi lucruri de care copilul din voi are nevoie, acţionaţi. Răspundeţi. Dacă vrea să se plimbe, să danseze, să cânte, să fie ţinut de mână, strâns în braţe, să fie singur, să asculte muzică, ori să se odihnească, oferiţi-i ce are nevoie. Nu trebuie să depuneţi un efort complicat ori complex;  cu cât e mai simplu, cât atât e mai bine. (Cărţile lui Capacchione despre acest proces sunt incluse în bibliografia de la sfârşitul cărţii.)

„Parcurg Pasul 10 tot timpul. Prea mult, cred. Să recunosc că greşeam a fost foarte, foarte dificil pentru mine la început. Acum, tot nu-mi place să fac accest lucru, însă o fac oricum.”
– Beth M.

PASUL 10

„SĂ CONTINUĂM SĂ NE FACEM INVENTARUL PERSONAL ŞI, CÂND AM GREŞIT, SĂ RECUNOAŞTEM CU PROMPTITUDINE.”

– Pasul 10 al Ghidului

Fiica mea şi cu mine ne certăm. Eu ripostez şi spun ceva nepotrivit.
Acest Pas mi-a permis să mă îndepărtez, să mă calmez, să-mi cer scuze şi să uit incidentul. De asemenea, îi dă fiicei mele permisiunea, pe măsură ce mă priveşte, să înţeleagă că nu sunt perfectă, că părinţii nu sunt perfecţi, iar ea nu trebuie să fie perfectă. Mi-a oferit o unealtă care să scoată la iveală umanitatea din mine şi prin care să mă hrănesc şi să mă iubesc în pofida acestui fapt – uneori datorită acestui fapt. Ne-a oferit şi mie şi fiicei mele o unealtă cu care să ne exprimăm umanitatea: cuvintele „îmi pare rău”.
Mă trezesc şi îmi dau seama că de o vreme nu mi-am mai simţit sentimentele. Mă doare tot corpul. Mă simt grea şi îngrijorată. Am pierdut legătura cu mine. Iarăşi am trecut pe pilot automat.
Acest Pas îmi dă permisiunea să accept starea curentă a lucrurilor şi să merg mai departe fără să mă învinovăţesc ori să-mi fie ruşine. Îmi dă permisiunea să nu mai fiu pe fugă, ci să mă întreb ce îmi trebuie şi că mă face să mă simt bine.
Luna decembrie se sfârşeşte şi începe ianuarie şi eu am şters tăbliţa pentru anul trecut dându-mi seama că am dat voie discordiei şi furiei faţă de o anumită relaţie să se transforme în resentimente. Mă simt folosită. Mă deranjează statutul relaţiei şi o să-mi schimb calea ca să evit acea persoană.
Acest Pas îmi dă permisiunea să accept cine sunt şi să îmi învăţ lecţia din relaţie.  Pot să cer călăuzire, ca apoi să am încredere în direcţia primită şi să dau voie sentimentelor vindecătoare să îmblânzească discordia. Până în februarie, relaţia şi-a reluat cursul firesc. Eu particip iarăşi la ea, de data asta cu noi graniţe. Am uitat trecutul, nu într-o manieră codependentă, ci de vindecare: i-am permis să mă înveţe ceea ce trebuia despre mine şi cum să am de-a face cu oamenii.
Mă simt prinsă în capcană într-o relaţie – nu am grijă de mine şi nu spun ce vreau şi ce am nevoie. Simt că pierd relaţia, că nu pot fi de încredere, că ceea ce vreau şi îmi trebuie nu e bine. Mă tem să nu rănesc sentimentele celuilalt. Mă tem de viitor.
Acest Pas îmi dă permisiunea să remarc şi să accept că nu sunt stăpână pe puterea mea. Îmi dă permisiunea să încep să fac asta, fără să mă judec pe mine ori pe altcineva.
Când nu mai dau voie sentimentelor să se manifeste, că nu mai deţin controlul asupra puterii mele, când mă comport necorespunzător, când neg, când încerc să controlez altă persoană sau îi permit altcuiva să mă controleze, când furia se agravează în resentimente, când mă tem să îmi privesc temerile cu sinceritate, când devin prea aspră ori mă critic prea mult pe mine ori pe altcineva, acest Pas îmi spune că este în regulă. Sunt bine şi pot să merg înainte, având grijă de mine tot timpul fără să-mi fie ruşine de mine.
Acest Pas pune îmi pune la îndoială cea mai mare, mai predominantă şi uneori cea mai problematică idee a mea despre mine: că trebuie să fiu perfectă – mai ales acum că mă vindec.
Îmi era teamă de acest Pas. Am crezut că presupunea realizarea un inventar zilnic al meu critic, judiciar, căutând fără frică şi concentrându-mă asupra punctelor negative, defectelor şi a lucrurilor pe care le făceam greşit.
Mă pricepeam la asta. Nu aveam nevoie de un Pas ca să mă ajute să fac asta.
Acum am o viziune diferită asupra acestui Pas. E o unealtă care-mi permite să continuui să fiu conştientă de mine, în loc să mă concentrez asupra altora. E şi o unealtă care mă ajută să mă tratez cu grijă şi cu acceptare. Parte din a avea grijă de mine şi a mă respecta înseamnă că sunt liberă să am grijă de mine în raport cu alţii într-o manieră sănătoasă – să recunosc că am greşit şi să-mi cer scuze, ori să fiu stăpână pe puterea mea.
Acest Pas îmi dă permisiunea să identific când mă înfurii pe mine din nou sau când încep să îmi neglijez sentimentele şi nevoile. Îmi permite să eliberez furia şi să merg înainte în a mă iubi.
Acest Pas îmi dă libertatea de a recunoaşte prompt când am părăsit calea, aşa încât să revin pe traseu cu programul de auto-îngrijire.
Acest Pas înseamnă şi că sunt liberă să îmi acord în fiecare zi câteva minute şi să mă concentrez asupra şi să mă bucur de lucrurile bune pe care le-am făcut, apoi să mă simt bine.

CONTINUAŢI SĂ VĂ FACEŢI INVENTARUL PERSONAL

„Cu concentrarea superficială  pe care o ai, e de mirare că ai vreodată o zi proastă”, a remarcat cândva soţul meu.
Intenţionase ca remarca lui să fie amuzantă; fusese şi profundă dacă o analizam în profunzime. Înainte să mă vindec de codependenţă, aveam strania abilitate de a mă concentra intens asupra exteriorului: ce făceau alţii, ce nu făceau, ce încercau să-mi facă, ce-mi făcuseră şi cât de bine m-aş simţi dacă ar face altceva.
Gândul că alţii îmi controlau cumva calea vieţii şi că puteau să mă facă să mă simt mai bine ori diferit era o iluzie. Şi am învăţat asta pe calea cea mai dură: atingând pragul de jos al codependenţei mele.
Dacă ne-am făcut treaba pe parcursul acestor Paşi, am trecut prin acest fel de gândire. S-ar putea să fi revenit  la aceste gânduri când şi când, însă acum ştim ce facem şi ştim că e o iluzie. Mulţi dintre noi şi-au început recuperarea din pricină că persoana pe care o iubeam făcea sau nu ceva. Am intrat în acest program din pricina acestui mod de gândire. Apoi, Pasul 1 ne-a ancorat într-un mod nou de gândire, de a aborda viaţa, pe ceilalţi şi pe noi înşine.
Până când vom fi ajuns la Pasul 4, vom fi pregătiţi să ne concentrăm în interior. Vom fi gata să începem căutarea spirituală. Începem să aruncăm o privire la noi înşine şi ce se întâmplă cu noi. Ne uităm cum reacţionăm din obişnuinţă la viaţă, în loc să ne concentrăm la ceea ce se întâmplă cu alţii.
Procesul prin care am trecut în Paşii 4 şi 5 ne-a dus într-un tur de auto-curăţire. Am încredinţat viaţa şi voinţa noastră în mâinile lui Dumnezeu, aşa cum l-am înţeles noi pe Dumnezeu. Apoi am curăţat ambalajul pe care l-am întors în afară.
Ni s-a dat apoi acest Pas, un Pas de mentenanţă, să ne ajute să continuăm acest proces de cercetare în interior. Acest Pas nu ne cere să ne ţinem după noi înşine cu un ciocan şi o daltă. Nu ne spune că trebuie să ne trăim viaţa punându-ne sub un microscop, supraveghind supravigilenţi tot ce facem şi spunem, aşteptând cu răsuflarea la gură să ne criticăm şi să ne pedepsim.
Ne dă permisiunea să fim conştienţi de noi şi când greşim să recunoaştem şi să rezolvăm această situaţie cu promptitudine.
Care sunt „greşelile” pe care le căutăm şi le recunoaştem prompţi?
Vrem să căutăm greşelile pe care le facem altora, cele care sunt uşor de descoperit şi justificat. Trebuie să urmărim orice conduită personală care e mai slabă decât ceea ce aşteptăm în mod rezonabil de la noi.
Aici vor fi incluse manifestări necorespunzătoare de furie şi mânie, comportamentul nepotrivit când suntem furioşi, resentimentele păstrate multă vreme, controlul, manipularea şi să ne folosim de oameni, minciuna, aşteptarea ca ceilalţi să umple „golul din suflet”, sau orice alt comportament care nu primeşte propria noastră aprobare.
Când vom şti că nu ne-am comportat când se cuvine? Dacă ne-am făcut treaba, dacă am curăţat epava vinovăţiei meritate şi nemeritate din trecut, dacă am parcurs aceşti Paşi pe cât de bine am putut, vom şti.
Chestiunea ne va atrage atenţia.
Vom fi experimentat suficientă linişte ca să putem recunoaşte neliniştea şi suficientă călăuzire ca să ştim cum să ne găsim calea să ieşim din încurcătura în care ne-am putea afla. Vom şti că putem avea încredere să ne abandonăm şi să ne dăm voie să fim ghidaţi pe calea bună a conduitei, fie că asta înseamnă să spunem că ne pare rău ori să încercăm calea unui comportament schimbat faţă de altă persoană.
Am învăţat că mă pot baza doar pe sentimente ca să realizez acest Pas. S-ar putea să mă simt vinovată şi când nu am greşit cu nimic, ori când fac lucuri bune pentru mine: cum ar fi să mă joc, să mă distrez, să-mi exprim sentimentele şi să spun ce vreau şi ce trebuie. Uneori nu mă simt vinovată în legătură cu acţiuni pe care în mod legitim trebuia să le corectez: mă simt apărată şi protejată.
Acest Pas ne cere să continuăm procesul de folosire a intelectului, înţelepciunii şi inteligenţei de vindecare ca să ne evaluăm şi să ne inventariem. Vrem să avem încredere în sentimentele noastre, însă trebuie să facem apel şi la intelect, ca să nu ne pierdem în imensitatea vinei nemeritate şi a apărării.
Putem să ne gândim. Cu noile noastre puncte de vedere despre interiorul noastru putem să aruncăm o privire la noi în fiecare zi şi cu iubire să ne dăm seama de ce avem nevoie ca să avem grijă de noi.

SĂ RECUNOAŞTEM CÂND AM GREŞIT

Deseori, am descoperit că asumându-mi simplu responsabilitatea, apoi cerându-mi scuze pentru comportamentul meu este suficient să rezolv problemele care apar. Cuvintele „am greşit şi-mi pare rău” sunt atât de vindecătoare. Să fiu capabilă să primesc şi să ofer aceste cuvinte, apoi să trec peste un incident, este unul dintre multele daruri care mi-au fost oferite în acest proces numit vindecare.
Pe măsură ce mă maturizam mi-am petrecut mare parte din viaţă pedepsind oamenii. Dacă aflam o indiscreţie, o spuneam mai departe şi o foloseam împotriva acelei persoane iar şi iar – uneori ani de zile. Nu-mi scăpa nimic niciodată.
Devenisem o persoană care pedepsea. Dacă cineva mă dezamăgea sau nu făcea ceea ce credeam eu că ar trebui să facă, nu mă opream doar la a mă înfuria. Insistam asupra acestui fapt şi pedepseam. Şi iarăşi pedepseam.
În acelaşi fel mă tratam şi pe mine când greşeam ceva.
Stăteam departe de iubirea şi dragostea pe care mi le puneau la dispoziţie relaţiile şi viaţa. Nu ştiam cum să accept, cum să iert şi cum să mă hrănesc spiritual. Nu ştiam cum sau când să îi accept şi să-i iert pe alţii.
Încercam să-i iert pe alcoolici pentru că beau când încă îmi permiteam să fiu victima băuturii lor. Substituiam iertarea şi negarea cu acceptarea şi realitatea. Încurcasem conceptele.
Acum învăţ cum să accept şi să ofer scuze, apoi să trec peste evenimente. Înţeleg şi că întotdeauna, dar întotdeauna, asta înseamnă să-mi analizez sentimentele şi să accept realitatea. Învăţ că sentimentele mele sunt o parte importantă a realităţii.
Ani de zile, când mă simţeam rănită sau furioasă, alergam la Dumnezeu şi îi ceream să mă ierte. Îmi era ruşine şi mă pocăiam pentru că mă simţeam furioasă şi rănită – pentru că simţeam. „Doamne, iartă-mă, am păcătuit” era motoul meu de fiecare dată când aveam câte-un sentiment dezbinant faţă de altcineva. Mă uitam la mine şi la sentimentele mele ca la ceva din exterior, separate de Sinele meu Superior.
Apoi mă simţeam nedumerită şi vinovată când sentimentele nu dispăreau. Când cealaltă persoană se comporta la fel, sentimentele mele rămâneau neschimbate.
Mi-a trebuit mult timp – mai învăţ şi acum această lecţie – să realizez că sentimentele mele sunt adesea modul în care Sinele meu Superior îmi vorbeşte şi încearcă să-mi atragă atenţia legat de o lecţie pe care trebuie să o învăţ. Acea lecţie poate fi stabilirea unor noi limite, să deţin controlul asupra puterii mele, ori să învăţ ceva despre mine şi relaţiile mele. Sentimentele mele nu sunt întâmplătoare. Ele sunt o parte importantă din mine, din viaţa mea şi la ceea ce trebui să acord atenţie.
Cel puţin acestea vor fi pe deplin trăite înainte de a merge înainte. Viaţa, şi Sinele meu Superior, deseori mă vor mototoli succesiv în circumstanţe asemănătoare, concepute să provoace o anumită emoţie. Obişnuiam să cred că nesimţind emoţia era ceea ce se aştepta de la mine. Acum învăţ să mă predau cu o uşurinţă şi o demnitate mai mari emoţiei ca parte necesară şi importantă a experienţei.

SĂ CONTINUĂM SĂ NE IUBIM PE NOI ÎNŞINE

Există o altă zonă din viaţa noastră în care inventarierea ar putea să conducă la descoperirea răului care cere recunoaşterea promptă. Această zonă este cea a răurilor pe care ni le facem singuri. Nerecunoaşterea şi trăirea propriilor sentimente, nestabilirea de limite pe care trebuie să le impunem, neacordându-ne atenţie, neavând încredere în noi, nerespectându-ne, neascultându-ne – acestea sunt răurile care au nevoie de o atenţie imediată.
Fiind furioşi pe noi înşine şi pedepsindu-ne este şi acesta un rău.
Auto-neglijarea este un rău.
Auto-neglijarea devine o obişnuinţă pentru cei care au trăit mulţi ani practicând codependenţa. E mult mai uşor pentru mine, în orice situaţie, să-mi zăvorăsc emoţiile şi să mă neglijez decât să mă valorez şi să am încredere în mine şi în emoţiile mele. Asta trebuie să supraveghem în inventariile noastre.
Faptul că suntem acaparaţi în procesul de îngrjire, de concentrare asupra altei persoane, neglijându-ne propriile emoţii şi nevoie poate fi un alt răspuns instinctiv pe care trebuie să-l supraveghem.
Încercarea de a controla cursul relaţiilor, în loc să le dăm voie să se desfăşoare şi să evolueze de la sine în proces este un alt comportament pe care trebuie să-l monitorizăm.
Faptul că nu suntem sinceri emoţional legat de nevoile şi dorinţele noastre – cu noi şi cu alţii – este o greşeală.
Uitând şi neglijând să ne tratăm cu o atitudine de grijă este un aspect pe care s-ar putea să vrem să-l supraveghem.  Deseori, răspunsul nostru iniţial la o situaţie dată este să fim aspri, exigenţi, critici şi să ne fie ruşine de noi. Asta, prieteni, înseamnă să ne facem rău.
E posibil să anticipăm refuzul când acesta nu e pe cale să survină. E posibil să cădem în capcana vechilor noastre credinţe: că suntem de neiubit, incompetenţi şi nemeritorii. Aceste vechi credinţe sunt răuri pe care ni le facem nouă şi ne pot afecta relaţiile.
S-ar putea să fim acaparaţi de firicile noastre şi să uităm cum să lăsăm pacea şi încrederea să ne controleze vieţile. Şi acesta e un rău.
Ori de câte ori ieşim de pe făgaşul existenţei noastre pe care am descoperit-o, e timpul să parcurgem acest Pas şi să-i dăm voie să ne redreseze din nou pe traseu.
Nehrănind şi neavând grijă de copilul din noi este un rău. Privind la alţii, în loc să privim la noi ca să avem grijă, să protejăm, să hrănim acel copil înfricoşat şi în nevoie este un rău care ne duce la gesturi disperate şi codependente în relaţiile şi în vieţile noastre.
Revenind la stilul de viaţă plin de privaţiuni şi martirizant este un rău. Permiţând altora să ne controleze şi pe noi şi vieţile noastre este un rău.
Ne facem griji iarăşi? Încercăm din nou să controlăm ceea ce nu putem? Substituim controlul pentru a deţine puterea noastră de a avea grijă de noi în orice situaţie? Ne temem iarăşi şi ne este ruşine? Reacţiile noastre faţă de alte persoane au la bază frica şi ruşinea? Facem prea mult tam-tam pe seama altora şi a lucrurilor pe care nu le putem controla? Am intrat într-un rol de putere cu cineva care reacţionează şi încearcă să ne forţeze mâna? Noi ne agăţăm prea strâns?
Ne dăm voie să simţim? Să simţim furia?
Facem lucruri care ne ne fac să ne simţim bine?
Suntem sinceri cu ceilalţi şi stabilim limitele necesare? Suntem în legătură cu noi înşine? Suntem sinceri cu noi înşine? Avem încredere în noi şi în Sinele nostru Superior? Ştim clar ce vrem şi ce ne trebuie?
Acestea sunt punctele pe care trebuie să le supraveghem în inventarul nostru. Dacă scoatem la iveală răul, îl recunoaştem cu promptitudine faţă de noi înşine. Deseori ne ajută să vorbim cu altcineva şi să împărtăşim ce se întâmplă. Nu ne face rău nici dacă-I povestim lui Dumnezeu. Să ne expunem şi să fim vulnerabili este comportamentul pe care l-am învăţat în Pasul 5.
De fiecare dată când vechile sentimente de neajutorare şi victimizare revin în procesul de vindecare, ne facem singuri rău. Trebuie să recunoaştem acest lucru imediat, să ne asumăm responsabilitatea şi să devin stăpâni pe situaţie în raport cu alţii.
Nu suntem victime, nu mai suntem, iar acest Pas ne garantează că nu va trebui să mai fim niciodată.
Mulţi dintre noi şi-au trăit vieţile judecându-le tot timpul şi încercând să fie perfecţi. Ne-am judecat pe noi înşine şi pe alţii. Dacă am greşit, sistemul defensiv a fost înălţat şi am încercat să negăm rolul jucat temându-ne că nu vom fi demni de ceilalţi dacă nu eram perfecţi. Ne-am folosit de greşelile noastre pentru a ne realimenta furia şi resentimentele faţă de noi înşine, în acelaşi fel cum poate am făcut-o faţă de alţii.
Acest Pas ne spune că a face greşeli e un lucru aşteptat şi anticipat. Cele mai bune şi mai importante lecţii ale mele vin din acţiunile mele mai puţin perfecte.
Învăţ treptat că perfecţiunea înseamnă să-mi dau voie, fără să mă judec, să fiu cine sunt şi unde sunt astăzi şi apoi să-mi răspund responsabil, dar cu dragoste şi fără să-mi fie ruşine: auto-acceptarea redată cu o uriaşă doză de iubire faţă de propria persoană.
Am învăţat că nu trebuie să ne fie frică că dacă greşim calea, nu trebuie să ne iubim şi să ne acceptăm pe noi înşine. Indiferent în ce situaţie mă găsesc, parcurgând acest Pas cu iubire şi o atitudine de grijă faţă de propria persoană, pot să îmi găsesc calea. Fiindu-mi ruşine de mine, neacceptându-mă şi neavând încredere în mine nu ajung nicăieri.
Parcurgând acest Pas, deseori descopăr că circumstanţele sunt în favoarea binelui. Îmi sunt benefice. Mă învaţă ceva. Mă ajută să cresc şi să învăţ.
O cale prin care parcurg acest Pas este să-l folosesc ca să mă afirm. De exemplu, dacă mă tem de o anumită situaţie, îmi accept frica, apoi pun pe hârtie o afirmaţie care contracarează frica. Pe măsură ce devin conştientă de vechile credinţe de care mă agăţ – credinţe negative, credinţe prin care mă înfrângeam singură – scriu afirmaţii, după cum e cazul, ca să contracarez aceste credinţe.
Folosesc acest Pas şi ca să-mi amintesc că trebuie să am grijă de mine.

VREMEA INVENTARIERII

Unele persoane aflate în procesul vindecării preferă să parcurgă acest Pas în fiecare noapte. După ce au încheiat seara, trec în revistă ziua care a trecut şi conduita lor. Dacă apare ceva în timpul acestei evaluări, fac o notă în mine ca să rezolve acest lucru. Asta presupune să înfrunte sentimentele, să fie sincer cu cineva, să spună cuiva că-i pare rău sau să revanşeze faţă de propria persoană. S-ar putea să fie nevoie să revenim la alt Pas ca să ne ajute în inventariere. Dacă vom fi deschişi, vom şti ce să facem. Am început un proces în care putem avea încredere, un proces care ne va susţine continuu în evoluţia noastră. Acest program şi aceşti Paşi nu ne vor abandona.
Unora ne place să parcurgem acest Pas dimineaţa, în timpul acelor momente liniştite dinaintea agitaţiei de pe parcursul zilei. În aceste momente suntem deschişi şi receptivi la sentimentele noastre. Poate ne vom întreba: „Ce se întâmplă cu mine? Ce trebuie să fac să am grijă de mine cu iubire şi responsabil?” Apoi ne ascultăm şi ne răspundem.
Alte persoane parcurg acest Pas într-o manieră mai relaxată, cu credinţa că dacă îşi fac programul, ţin legătura cu alte persoane în vindecare şi încearcă să rămână pe traseu, acest Pas îi va găsi când va fi nevoie.
„Încerc să fiu conştientă”, spune Joan. „Nu pot să spun că parcurg Pasul 10 în fiecare zi, însă vorbesc cu sponsorul meu de 3 ori pe săptămână şi o ţin la curent cu tot ce se întâmplă în viaţa mea. Îi spun drept când greşesc, chiar dacă nu o fac faţă de nimeni altcineva. Tot nu-mi amintesc să verific lucrurile cu Sinele meu Superior, însă ştiu că poţi ajunge la această pace. Caut răspunsurile mărunte. Accept lucrurile. Permit lucrurilor care nu sunt în plan să se întâmple.”
Am învăţat acest lucru despre mine şi despre recuperare: Când vine vremea ca un lucru să-mi atragă atenţia, nu trebuie să mă îngrijorez. Lecţia nu va dispărea. Va continua să se prezinte până când o voi învăţa. Într-un mod natural, analiza interioară a propriului sine ne va dezvălui pe noi nouă înşine.

SĂ NE UITĂM ŞI LA CEEA CE E BUN

În timp ce suntem ocupaţi cu propria inventariere, e posibil să fim preocupaţi şi de ceea ce facem corect. Pasul 10 spune: „Continuaţi să vă faceţi inventarul personal şi când (sublinierea îmi aparţine) am greşit, să recunoaştem imediat.” Nu spune să ignorăm ce am făcut bine ori ceea ce e bun în viaţa noastră. Spune să continuăm să ne inventariem.
Când ne inventariem, putem să ne uităm după multe lucruri. Putem să scoatem la suprafaţă sentimente de care fugim. Putem să ne uităm după stima de sine prea mică şi modalitatea inadecvată de a ne târî înapoi. Putem să căutăm revenirile la vechile moduri de a gândi, simţi şi de a ne comporta. Putem să căutăm acele acţiuni care ne dereanjează cu adevărat, pe care le-am îndreptat către alţii şi putem să ne revanşăm prompt.
Însă o parte importantă a inventarului nostru se poate concentra asupra a ceea ce facem bine şi a ceea ce ni se întâmplă şi există bun în jurul nostru.
Nu e o treabă grea. Face parte din vindecarea noastră. Parte din codependenţa noastră este concentrarea obsesivă asupra a ce e rău, ce merge prost şi ce am putea face greşit. Comportamentul vindecător cu care îl înlocuim este să învăţăm să ne concetrăm şi să dăm atenţie la ce e bun, ce merge bine şi la viziunea pozitivă cum lucrurile merg şi bine în viaţa noastră.
S-ar putea să lucrăm la fel de greu, ori mai greu, la a ne concentra asupra a ce e bine ca în procesul dezvălurii a ceea ce greşim.
Cercetaţi fără teamă, cu un ochi iubitor, pozitiv. Ce am făcut bine astăzi? Am stat drepţi şi am analizat un sentiment? E posibil să o fi făcut cu stângăcie, dar am făcut-o? Ne-am gândit la un Pas vreodată, în timpul unei crize? Astăzi am făcut ceva diferit decât am fi făcut-o am un an sau doi? Cât de puţin diferit? Ne-am dus la cineva şi ne-am dat voie să fim vulnerabili?
Am început să ne fie ruşine să gândim negativ, apoi am devenit conştienţi de asta şi ne-am redresat? Am făcut ceva drăguţ, amabil şi cu dragoste pentru noi înşine? Am făcut ceva pentru cineva şi ne-am simţit bine?
Ne-am făcut treaba bine? Am avut o abordare pozitivă într-o zi proastă? Am exersat gratitudinea ori acceptarea? Ne-am asumat un risc, am fost stăpâni pe propria putere, am impus o limită, am accentuat o limită? Am vorbit sincer şi deschis cu cineva şi ne-am simţit un pic mai apropiaţi, stabilind legătura dintre noi şi altă persoană? Am fost stăpâni pe noi într-un mod care ne-a făcut bine? Ne-am asumat responsabilitatea faţă de propria persoană într-un mod în care nu s-a întâmplat până acum?
Ne-am făcut timp să ne rugăm ori să medităm? Am avut încredere în Dumnezeu? Am vorbit cu Dumnezeu şi I-am încredinţat lucruri?
Am lăsat pe cineva să facă ceva pentru noi? Am fost prinşi în problemele altcuiva, apoi ne-am detaşat? Ne-am continuat rutina zilnică, când tot ceea ce ne doream să facem e să stăm deoparte şi să ne facem griji obsedante?
Ne-am ascultat pe noi, am avut încredere în noi şi am văzut cât de bine ne-a făcut? Am stat deoparte când cineva a încercat să ne manipuleze şi să ne controleze? Ne-am afirmat? Ne-am iubit în loc să ne criticăm? Am exersat iubirea de sine în orice fel? Am mers la o întâlnire, am citit o meditaţie, ori ne-am gândit la un concept de vindecare, chiar şi pentru un scurt moment?
Să ne uităm la ceea ce am făcut corect. Să ne uităm la ceea ce am făcut bine. Să ne luptăm pentru conştiinţa de sine fără să devenim excesiv de vigilenţi. Dacă am greşit ceva, să acceptăm şi să mergem mai departe. Dar să căutăm şi ce am făcut bine.
Indiferent unde am fi, cine am fi, sau ce am face, chiar şi în cele mai proaste zile ale noastre – mai ales atunci – putem să găsim un lucru pe care l-am făcut corect, ceva bun legat de noi şi de vieţile noastre şi cu care să ne legăm. Putem găsi ceva faţă de care să avem speranţă, ceva pe care abia îl aşteptăm. Putem să ne concentrăm realist asupra unei viziuni despre ce e şi ce ar putea fi bun în viaţa noastră.
Există loc în realitate şi vindecare pentru „ce e bine”. Identificând aspectele negative şi problemele ne va ajuta să le rezolvăm. Sporind binele ne va ajuta şi să ne dezvoltăm. Putem să ne spunem nouă, altora şi lui Dumnezeu ce apreciem la cealaltă persoană, la noi şi la viaţă.
Putem să renunţăm să nu mai fim aşa de critici faţă de propria persoană şi de alţii. Putem să căutăm ce e bun.

SĂ MENŢINEM STIMA DE SINE

Acesta este pasul prin care ne continuăm stima de sine şi autoresponsabilitatea. În alţi Paşi, am început procesul autoinvestigării, în loc să ne concetrăm asupra altora. Acest Pas ne încurajează să ne menţinem pe acelaşi drum. Nu trebuie să-l folosim ca pe o unealtă strictă prin care ne controlăm şi ne comportăm perfect. Putem să-l folosim în schimb ca pe o ancoră, să ne menţinem ancoraţi în noi înşine şi în propriul proces de dezvoltare.
Ne putem permite nouă înşine să trăim şi să avem încredere în lecţiile care ni se dezvăluie, când vine timpul, când suntem pregătiţi, când Sinele nostru Superior este pregătit. Uneori lecţia înseamnă un comportament nou asupra căruia trebuie să lucrăm. Alteori un obicei vechi care s-a furişat iarăşi în noi.
Uneori trebuie să rezolv un incident, să închei socotelile cu o persoană, ori cu mine, şi să îmi revizuiesc comportamentul. Uneori uit să practic un principiu simplu cum ar fi recunoştinţa sau detaşarea – principii care pot determina calitatea vieţii mele zilnice.
Unele persoane descoperă că parcurgând acest Pas dă la iveală noi probleme şi domenii asupra cărora trebuie să lucrăm – cum ar fi autoinvestigaţiile sau dependenţele cărora trebuie să începem să ne adresăm. Uneori acest Pas ne oferă o viziune nouă despre o relaţie prezentă sau trecută ori despre existenţa noastră.
Rugăciuena care mă ajută pe mine este aceasta: Arată-mi, Doamne, ce trebuie să învăţ. Călăuzeşte-mi creşterea spirituală şi călăuzeşte-mă şi pe mine.
Acesta este Pasul care include imperfecţiunile noastre şi imperfecţiunile şi umanitatea altora. Este un vehicul prin care învăţăm să iubim pe alţii şi pe noi necondiţionat. Să nu-l parcurgeţi cu frică, ci cu încrederea că suntem în locul potrivit al existenţei noastre, al recuperării şi al relaţiilor.
Dorinţa noastră de a ne recunoaşte prompt greşelile va spori – indiferent că acele greşeli sunt faţă de noi ori alţii – pentru că vom afla că procedând astfel ne vom găsi pacea. Neliniştea şi discordia sunt adesea semne că trebuie să parcurgem acest Pas şi să căutăm în noi. Aveţi încredere că răspunsul va veni.
Aveţi răbdare cu voi şi cu alţii pe măsură ce vă străduiţi să mergeţi înainte în acest proces de creştere, schimbare, viaţă şi vindecare. Fiţi răbdători pe măsură ce vă luptaţi să identificaţi problemele şi care a fost rolul vostru în acestea. Fiţi deschişi la răspunsuri pentru că vor veni.
Salutaţi introspecţiile. Putem să avem încredere unde ne duce acest proces. Putem să avem încredere în ce se întâmplă şi unde ne aflăm în acest proces. În noi se schimbă ceva, ceva important – fie că suntem într-un moment al schimbării calm ori unul dramatic şi intens.
Nu trebuie să controlăm acest proces. Îl lăsăm liber şi îi permitem să se întâmple. Parcurgând acest Pas, tot ceea ce trebuie să ştim legat de grija faţă de propria persoană ne va fi dezvăluit.
Odată ce am parcurs toată calea până la Pasul 10, putem să ne menţinem şi să sporim stima de sine parcurgând regulat acest Pas. El încorporează procesul prin care am trecut în Paşii 4 până la 9. Înseamnă că parcurgem acest proces încă o dată, după cum e nevoie, ca să ne menţinem pe traseu.
Nu parcurgem acest Pas că să ne pedepsim sau să ne diminuăm. O facem ca să păstrăm armonia în relaţiile noastre cu noi înşine şi cu alţii. Îl parcurgem ca să rămânem pe drumul bun. Nu proiectăm acest Pas asupra altora: ne inventariem pe noi – gândurile noastre, sentimentele, acţiunile şi traseele parcurse.
Când călcăm alături, când apare o problemă pe care trebuie să o rezolvăm, acum ştim cum. Identificăm problema. Vorbim cu cineva despre ea. Suntem sinceri şi nu defensivi, temători sau ruşinaţi. Acceptăm ce s-a întâmplat şi ne asumăm responsabilitatea pentru rolul pe care l-am avut noi. Apoi dorim să ne revanşăm corespunzător şi dăm uitării problema.
Acest proces prin care ne menţinem pe traseu poate deveni un obicei la fel ca acţiunile noastre de supravieţuire de pe vremuri. Data următoare când facem ceva care ne deranjează nu trebuie să ne irosim energia cufundându-ne în ruşine. Data următoare când suntem prinşi într-un comportament vechi, chiar când ştim mai bine, nu trebuie să ne pedepsim. Putem să parcurgem Pasul 10: să-l identificăm, să vorbim despre el, să ne revanşăm cu promptitudine, indiferent că aceasta presupune să ne corectăm cursul vieţii proprii ori al altora. Lăsaţi procesul să se întâmple. Şi mergeţi înainte în viaţă cu iubire faţă de voi şi faţă de alţii.
Să recunosc că greşeam în felul în care mă purtam cu mine sau cu alţii a fost dificil pentru mine. Simţeam că stima de sine consta în faptul de a avea dreptate tot timpul. Această atitudine nu lăsa loc pentru prea multă dezvoltare sau stimă de sine.
Acum când învăţ cum să mă simt bine în pielea mea, îmi este mai uşor să-mi recunosc greşelile. Sunt mai deschisă, vulnerabilă, umilă faţă de acest proces de creştere şi recuperare. Îmi e dificil să conştientizez un nou comportament asupra căruia trebuie să lucrez. Înghit în sec în continuare şi mă gândesc de două ori înainte să mă scuz. Trebuie să lupt cu sistemul de apărare şi cu mândria mea. Nevoia mea de a fi perfectă, de a avea dreptate există şi acum în fundal încercând să se facă auzită.
Acest Pas, acest program, mă învaţă că nu trebuie să ascult la acest mesaj vechi. Pacea mea, bucuria, iubirea pentru mine şi pentru alţii vin când mă voi accepta. Va veni când îmi voi da voie să fiu onestă, deschisă şi responsabilă faţă de cei pe care-i iubesc, cu care lucrez şi cu care intru în contact. Va veni când voi fi responsabilă faţă de nevoile mele şi faţă de mine.
Iubirea şi stima de sine revin când mă adresez cu promptitudine greşelilelor făcute mie şi altora.
Acest Pas îmi dă permisiunea să fiu eu şi să fiu imperfectă. Îmi dă permisiunea să mă iubesc şi să mă îngrijesc şi să mă concentrez asupra a ceea ce e bun în viaţa mea. Îmi permite să fiu o fiinţă vulnerabilă în relaţiile cu alte fiinţe umane vulnerabile. Îmi permite să mă iert. Şi m-a învăţat multe despre a-i ierta şi pe alţii.
Ţese conceptul de iertare şi acceptare în viaţa mea zilnică. Acest Pas mă învaţă să-i iubesc pe alţii şi pe mine necondiţionat – şi totuşi să-mi asum responsabilitatea faţă de propria-mi persoană.
Nu trebuie să fim perfecţi şi să avem dreptate. Acum putem să spunem: „Am greşit şi-mi pare rău” şi nouă şi altora.
Acest Pas ne dă permisiunea să fim sinceri legat de cine suntem. Putem să abordăm lucrurile pe măsură ce apar. Îl folosim regulat ca să creştem şi să menţinem sentimentele bune pe care le-am descoperit.

ACTIVITĂŢI

1.Cum îţi continuui procesul de conştientizare de sine şi inventariere? Te ocupi de revizuire în fiecare zi dimineaţa sau seara? Sau dai voie introspecţiilor tale să survină natural în timp ce treci prin viaţă şi prin procesul de vindecare? Combini tacticile? Care funcţionează cel mai bine în cazul tău?
2.Când a fost ultima oară când te-ai surprins făcând un lucru de care nu te simţeai bine? Te-ai ocupat prompt de chestiune?
3.Fie zilnic, fie săptămânal, obligatoriu găseşte un lucru din viaţa ta ori o idee despre tine care sunt bune. Afirmă acel lucru bun până când se cufundă în tine şi devine realitate. Străduieşte-te să găseşti un lucru care-ţi place la o persoană importantă pentru tine, apoi asumă-ţi riscul de a-i spune acelei persoane.
4.Supraveghează modurile în care frica, furia şi resentimentele apar în viaţa ta. Urmăreşte credinţele care stau la baza acestor sentimente. Urmăreşte căile prin care furia faţă de sine influenţează furia şi comportamentul faţă de alţii şi de tine.
5.Care este afirmaţia pe care tu şi copilul din tine are cea mai mare nevoie în viaţă acum? Ai nevoie să-ţi spui că totul e bine, că poţi să o laşi mai moale şi să îţi acorzi timpul necesar? Ai nevoie să-ţi promiţi că vei avea grijă de tine şi te vei proteja într-o anumită relaţie? Care este frica sau ideea care te deranjează cel mai mult în prezent legat de tine în viaţa ta? Te confrunţi cu o situaţie stresantă sau care îţi produce teamă? Simţi că un anumit lucru nu e cum se cuvine? Compune o afirmaţie iubitoare, hrănitoare care să vă ajute şi pe tine şi pe copilul din tine să ştiţi că viaţa va fi frumoasă.

“Oricâte scopuri ai avea în viaţă, ele se subordonează celui de a deveni una cu Sine şi cu Dumnezeu. Fii împăcat şi parcurge-ţi viaţa în Lumină şi încredere, pentru că nimic nu va veni la tine fără un scop anume.”

Cartea lui Emmanuel

PASUL 11

PRIN RUGĂCIUNE ŞI MEDITAŢIE CĂUTĂM SĂ ÎMBUNĂTĂŢIM CONTACTUL CONŞTIENT CU DUMNEZEU, RUGÂNDU-NE DOAR PENTRU A CUNOAŞTE VOIA LUI DUMNEZEU PENTRU NOI ŞI PENTRU PUTEREA DE A O ÎMPLINI. – Pasul 11 Co DA

“Lasă-te în voia curentului, Melody, lasă-te în voia curentului!” De câte ori nu am auzit aceste cuvinte la sponsorul meu! De câte ori nu m-am înfuriat că le aud! Cum să mă las în voia curentului? Cum să mă opresc în a crede în pierdere şi lipsă şi să încep să cred în împlinire?

Am început încetişor să învăţ nu doar că pot să mă las pe cursul apei, ci pot chiar să am încredere în el. Sunt o parte din el. Dacă mă conectez la Puterea mea Superioară şi la voia Domnului cu mine, ştiu ce am de făcut şi când am de făcut. A avea grijă de mine însămi, a-mi stăpâni puterile va fi – şi este – o parte naturală a curgerii. Voi creşte şi mă voi schimba aşa cum îmi este potrivit, aşa cum sunt pregătită s-o fac, aşa cum vreau s-o fac.

Pasul 11 este pasul meu preferat. El m-a condus de la dependenţă la abstinenţă. M-a dus prin sărăcie, durere şi disperare. M-a condus prin cea mai adâncă durere afară din codependenţă. Mi-a dat tot ce am nevoie pentru a începe recuperarea şi vindecarea continuă. Mă conduce în permanenţă de la confuzie la limpezime, de la a fi victimă la a-mi prelua propria putere. Acest pas m-a condus într-o viaţă adevărată – o viaţă a mea însămi, o viaţă plină, care merge.

Mă duce de unde sunt spre unde vreau să ajung; mă ajută să am încredere în ambele părţi. Mă conduce prin fiecare zi. Dacă rămânem concentraţi pe labirintul vieţii noastre, putem uşor deveni confuzi cu toate căile, direcţiile, uşile şi alegerile care ne stau la dispoziţie. Dar acest Pas ne ajută să ne concentrăm pe detaliile căii pe care suntem acum şi ne sprijină să mergem cu încredere prin labirint.

A merge în direcţia curentului nu înseamnă că nu vom mai zgudui barca, ci că în sfârşit, chiar putem s-o zguduim. Ascultându-ne pe noi înşine şi pe Dumnezeu, vom şti când e momentul să facem asta şi vom avea puterea s-o facem. Deciziile pe care le vom avea de luat cu privire la a avea grijă de noi înşine nu se mai referă la Dumnezeu, ci la noi. Următoarea mişcare e să decidem care e cea mai bună cale de a face asta şi să-I cerem lui Dumnezeu să ne ajute s-o împlinim.

Este vreme de predare, vreme de dat drumul, vreme de lăsat să treacă. Este vreme pentru a aştepta şi vreme pentru a acţiona. Este vreme pentru a fi cald şi pentru a încuraja, vreme pentru a dărui şi vreme pentru a primi. Este vreme pentru a spune ce ai pe suflet, pentru a fi puternic şi a avea grijă de tine însuţi. Lucrând la acest Pas, vom şti când e acea vreme.

ÎMBUNĂTĂŢIREA CONTACTULUI CONŞTIENT

Recuperarea mea din dependenţă a început cu o rugăciune. Eram în tratament pentru dependenţa de droguri şi nu voiam să fiu acolo. Nu voiam să devin abstinentă. Dar nu aveam încotro. Îmi amintesc cum stăteam în cămăruţa aceea mică privind tavanul şi spunând: “Doamne, dacă eşti acolo şi dacă îţi pasă de mine şi dacă există ceva pentru mine – o cale prin care să mă recuperez – te rog ajută-mă să fac asta”.

Credeam că rugăciunea mea s-a izbit de tavan şi a căzut pe podea. Am greşit. În câteva săptămâni, a început procesul meu de recuperare. Cineva mi-a zis să-L rog pe Dumnezeu în fiecare dimineaţă să mă ajute şi să-I mulţumesc în fiecare seară pentru că a făcut-o. Şi aşa am făcut. Altcineva mi-a dat o carte de de meditaţii zilnice, spunându-mi să citesc în fiecare dimineaţă. Şi am făcut şi asta.

Mă oprisem din a vorbi cu Dumnezeu pe când aveam unsprezece ani. Îmi amintesc şi acum acea zi. Mergeam într-o duminică dimineaţă spre biserică, plină de deznădejde şi confuzie. Nu puteam să-mi înţeleg familia. Şi nu puteam să mă înţeleg pe mine. Şi eram rănită. Am privit spre cer şi mi-am scuturat capul. Dacă există Dumnezeu, acestui Dumnezeu nu-i pasă de mine. Cum poate un Dumnezeu iubitor să mă lase în mizeria şi în durerea asta? Am decis atunci să uit de Dumnezeu, să uit de biserică şi să-mi găsesc propria cale de a-mi alina durerea.

Într-un an, deja eram alcoolică. Câţiva ani mai târziu, eram dependentă de droguri. Acum, paisprezece ani mai târziu, mă aflam într-un spital de recuperare, rugându-mă către un Dumnezeu despre care nu eram aşa de sigură că va asculta. Dumnezeu m-a auzit însă. Cred că s-a întâmplat din mila Domnului, datorită Lui. De asemenea, cred în puterea rugăciunii. Sufletul meu s-a deschis într-un final.

M-am rugat.

Aşa a început călătoria mea în rugăciune şi meditaţie – drumul meu spiritual. Primii paşi au fost simpli, şovăielnici, dar acţiunile mele erau suficiente. Acest Pas a început să lucreze în viaţa mea. Apoi, am început să lucrez la o altă parte importantă a acestui Pas: a învăţa să cred în voia şi planul lui Dumnezeu pentru viaţa mea – şi a învăţa că acest plan includea a avea grijă de mine şi a mă iubi.

Dintre toate relaţiile pe care învăţăm să le reconstruim în recuperarea noastră din codependenţă, relaţiile cu noi înşine şi cu Puterea Superioară sunt cele mai importante. Ele reprezintă fundaţia tuturor celorlalte relaţii în care vom intra. Relaţia noastră cu Dumnezeu, pe măsură ce ne recuperăm din codependenţă, ne va conduce către o relaţie iubitoare, apropiată, intimă cu noi înşine. Opusul este de asemenea adevărat. O relaţie intimă, iubitoare cu noi înşine ne va duce mai aproape de Dumnezeu. Cum spunea cineva, restul relaţiilor vor deveni floare la ureche.

Acest pas ne învaţă cum să facem asta. Ne rugăm şi medităm, pentru a ne îmbunătăţi relaţia cu Dumnezeu şi cu noi înşine. Prin acestea cerem să ni se arate cele mai bune posibile decizii pentru noi în fiecare zi şi puterea de a ne face partea noastră.

CĂUTĂM PRIN RUGĂCIUNE

Suntem liberi fiecare să-L înţelegem pe Dumnezeu aşa cum alegem noi înşine, conform propriei viziuni şi propriei concepţii. Ce e specific acestui Pas este că vorbim cu Dumnezeu aşa cum Îl înţelegem noi prin rugăciune, apoi îi cerem lui Dumnezeu să ne arate voia Lui cu noi şi să ne ajute să o împlinim.

A te ruga este a vorbi cu Dumnezeu. O rugăciune poate fi un cuvânt sau un gând. Poate fi o expresie a bucuriei sau a tristeţii. O rugăciune poate fi o scrisoare către Dumnezeu, sau poate fi o rugăciune din cartea de rugăciuni.

Am computerul plin de scrisori către Dumnezeu. Îmi place să le recitesc şi să văd retrospectiv cum a fost fiecare ascultată şi cum a răspuns Dumnezeu la fiecare. Unele răspunsuri au venit repede, altele mai greu. Toate au fost citite de Dumnezeu, chiar şi cele rămase în e-mail.

Acum suntem liberi să ne rugăm oricum vrem: în picioare, aşezaţi, în genunchi, cu ochii închişi, cu ochii deschişi, lungiţi în pat ori într-o plimbare prin pădure.

“Încerc să păstrez contactul conştient cu Dumnezeu întotdeauna”, spune Beth. “Când stau la rând la bancă, vorbesc cu Dumnezeu. Când conduc, vorbesc cu Dumnezeu. Întotdeauna… vorbesc cu Dumnezeu.”

“De-a lungul zilei, repet fraza ‘facă-se voia Ta’”, zice Gary. ‘Repet asta ca pe o mantră.

Nu e nevoie ca rugăciunile să fie complicate. Putem vorbi în mintea noastră, direcţionându-ne gândul către Domnul. Sau putem vorbi tare, ca şi cum am vorbi cu cineva. Nu avem nevoie să ne schimbăm felul în care vorbim în mod obişnuit, pentru a vorbi cu Dumnezeu. Putem spune tot ce avem de zis, atunci când avem nevoie. Putem construi o relaţie care merge cu Puterea Superioară şi să discutăm ce e nevoie pentru a merge relaţia.

Uneori, primim o revelaţie sau o descoperire cu privire la viitorul nostru, dar primim îndrumare de la Puterea Superioară pas cu pas, fiecare zi la rândul ei. Tot aşa primim şi puterea de a împlini acele descoperiri.

Când mi-am reînceput legătura cu Puterea Superioară după acea pauză de paisprezece ani, eram timidă şi nesigură cu privire la felul cum să mă port şi mă întrebam dacă am fost auzită vreodată. Am început să mă rog regulat, în fiecare dimineaţă şi seară, forţându-mă să spun ceva în gând, cu ochii închişi.

Am început să spun Tatăl nostru. Este o rugăciune folosită de multe grupuri şi este foarte eficientă. Am perceput-o ca pe o rugăciune sigură. Mai târziu, progresând în recuperare, mi-am făcut propria rugăciune, bazată pe cea de la Alcoolici Anonimi. Ea sună aşa:

Mulţumesc pentru că m-ai ţinut pe Cale ieri. Ajută-mă să merg pe Cale şi astăzi. Pentru următoarele douăzeci şi patru de ore, mă rog să cunosc voia Ta pentru mine şi să împlinesc această voie. Te rog să-mi eliberezi gândirea de căutarea voii proprii, de egoism, minciună şi motivaţii greşite. Te rog ca în vremuri de îndoială şi indecizie, să-mi trimiţi gândul cel bun, cuvântul sau fapta. Arată-mi care e pasul următor pe care să-l fac şi ajută-mă să lucrez prin toate problemele spre slava Ta.

Apoi, între rugăciunea mea de recuperare şi rugăciunea Tatăl Nostru, am învăţat să vorbesc despre lucruri pe care aveam nevoie să le spun. Îi spun lui Dumnezeu ce mă necăjeşte. Îi cer să aibă grijă de copii. Îl rog să-mi vindece fricile. Îi cer să mă ajute la fiecare lucru care mi s-ar întâmpla de-a lungul zilei.

Vorbesc cu Dumnezeu despre fricile mele. Să mă deschid către Dumnezeu n-a fost ceva uşor. Uneori, încă nu este uşor. Uneori, nu mă simt conectată – cu mine, cu alţii, cu Dumnezeu. Alteori, rugăcinile mele sunt doar cuvinte, fără simţăminte, fără trăire. La început, abia Îi spuneam câte ceva lui Dumnezeu. Acum, câteodată tot zic şi iar zic. Înainte de recuperarea din codependenţă, Îl rugam pe Dumnezeu foarte mult să-i schimbe pe ceilalţi. Am încetat să fac asta, măcar ca şi obicei. Am trecut printr-o lungă perioadă de disperare, pentru că Dumnezeu nu-mi răspundea la rugăciunile de a controla ori schimba pe alţii. Am început să mă întreb dacă Dumnezeu s-a retras cumva. Începusem să mă întreb care era voia lui Dumnezeu în viaţa mea, pentru că ceilalţi nu făceau ce voiam sau ce aşteptam eu de la ei. Lucrurile nu ieşeau aşa cum le plănuisem eu.

Apoi, încetul cu încetul, am început să înţeleg că voia lui Dumnezeu era ca eu să accept circumstanţele prezente în care trăiam, chiar dacă, şi cu atât mai mult atunci când planul Domnului pentru mine era diferit de al meu. Dar am învăţat că voia lui Dumnezeu însemna de asemenea să învăţ să ies din statutul de victimă şi să am grijă de mine însămi, indiferent de ce s-ar fi întâmplat. Voia lui Dumnezeu era să învăţ să am încredere în El şi în mine însămi.

Am învăţat că voia lui Dumnezeu înseamnă să simt şi să-mi accept emoţiile în loc să-mi cer scuze că le am. Uneori, voia lui Dumnezeu înseamnă să-mi cer scuze. Şi am ajuns să învăţ că, întotdeauna, înseamnă să mă accept şi să mă încurajez pe mine însămi.

Dincolo de disciplina rugăciunii de dimineaţă, am început să mă rog de-a lungul zilei. Uneori, Îi vorbesc despre ceea ce mă preocupă. Uneori, strig după ajutor.

Mă rog pentru călăuzire şi pentru orientare, atunci când nu sunt prea sigură cu privire la ce am de făcut. Şi cu cât îmi aduc mai mult aminte să mulţumesc, indiferent ce s-ar întâmpla, cu atât se întâmplă lucruri mai bune.

Rugăciunea ne transformă. Rugăciunile de mulţumire ne transformă vieţile şi circumstanţele vieţii. Recunoştinţa întoarce energia negativă către pozitiv. Ea educă acceptarea şi scoate ce e mai bun din fiecare situaţie.

Uneori, mă trezesc prinsă în problemele zilei de ieri înainte de a-mi aduce aminte să mă rog. Nu-mi plac acele zile, dar învăţ să am încredere că nici în acele zile Dumnezeu nu mă abandonează şi nu mă va abandona.

Încet-încet, învăţ să arăt din ce în ce mai mult din mine lui Dumnezeu. Învăţ să am încredere în El. Această încredere nu înseamnă că nu voi mai trece prin durere, stres, ori situaţii care nu-mi plac. Înseamnă că pot avea încredere că ceea ce mi se întâmplă poate fi orientat spre bine şi va ieşi ceva bun din asta.

Învăţ, de asemenea, că pot să-mi aduc fiecare cerere în faţa lui Dumnezeu. Niciuna nu e prea mare, prea mică ori neimportantă. Pot să le pun pe toate în rugăciune, apoi să le dau voie să plece, cerând să se facă voia Domnului.

Fiecare dintre noi poate găsi propria cale de rugăciune, propria disciplină şi propria metodă de comunicare. Unii oameni preferă rugăciunile sugerate de cărţile de cult. Alţii se bucură de o abordare mai liberă pentru a comunica cu Dumnezeu. Felul în care ne rugăm nu este atât de important, ci mai important e efortul de a o face. Am învăţat să mă rog chiar dacă vreau sau nu vreau. Am învăţat că pot avea încredere, chiar dacă simt încrederea sau n-o simt.

De multe ori l-am rugat pe Dumnezeu pentru ceva, m-am înfuriat că n-am primit, apoi am fost foarte recunoscătoare ceva timp mai târziu văzând că felul în care a lucrat El a fost mult mai potrivit decât aş fi făcut-o eu. Deseori am ajuns să-i mulţumesc cu recunoştinţă profundă pentru că nu a îngăduit să se întâmple lucrurile aşa cum aş fi vrut eu la vremea respectivă.

Am învăţat încet-încet că sunt în siguranţă dacă-i mulţumesc lui Dumnezeu acum pentru tot ceea ce mi se întâmplă, chiar dacă nu e ceea ce vreau, chiar dacă nu sunt recunoscătoare azi.

Uneori mă împotrivesc şi refuz să-i cer ajutorul de care am nevoie. Deseori, îmi amintesc că deşi sunt puternică şi competentă, există o Putere care mă va ajuta în mod minunat, dându-mi putere şi vindecare.

Rugăciunea e modul în care ne conectăm la Dumnezeu. Este locul unde începe schimbarea.

MEDITAŢIA

Rugăciunea este felul în care vorbim cu Dumnezeu. Meditaţia este felul în care Dumnezeu vorbeşte cu noi.

Mulţi oameni aflaţi în recuperare practică meditaţia în felurite moduri. La fel ca şi la rugăciune, fiecare dintre noi suntem liberi să găsim o cale care ni se potriveşte.

Să citim dintr-o carte cu meditaţii poate fi una dintre căi. Există multe cărţi cu meditaţii pe piaţă. Acestea sunt mici cărţi cu citate, fragmente şi uneori câte o rugăciune pentru fiecare zi din an. Unele din aceste cărţi se adresează în mod special recuperării din codependenţă. Multor oameni le place să petreacă pentru câteva minute la începutul zilei citind aceste meditaţii,

amintindu-şi principiile recuperării, pentru a-şi începe ziua simţindu-se bine cu ei înşişi şi fiind pregătiţi pentru ceea ce va veni.

Am trecut prin perioade când am folosit mai mult de o carte de meditaţii. Aveam câteva la îndemână. În perioade mai stresate, citeam câte una dimineaţă, la prânz şi seara sau oricând simţeam nevoia unui asemenea ajutor.

Alţi oameni ascultă meditaţii înregistrate. Există, de asemenea şi astfel de meditaţii care-i pot ajuta pe unii să-şi păstreze o stare de destindere a minţii. Mesajele sunt centrate pe subiect: seninătate, eliberarea de frică, acceptarea de sine şi a celorlalţi.

Unii oameni apelează la masajul terapeutic pentru a se relaxa, medita şi deveni centrat.

Alţi oameni folosesc metode alternative de meditaţie “Eram furios pe religia tradiţională” spune Jake, “dar am descoperit că furia mea împotriva religiei m-a împins departe de orice formă de exprimare spirituală. Acum am găsit nişte metode de la indieni americani, de la meditaţia Zen, din practicile şamanice. Am descoperit în mine însumi o zonă de spiritualitate.”

Unii oameni preferă formele tradiţionale. Ei se retrag într-un loc liniştit şi meditează. “În fiecare seară şi dimineaţă îmi rezerv timp să mă pun în mişcare –  zice Sarah. Meditez şi primesc mesaje şi direcţii cu privire la ce să fac în ziua respectivă. Mă rog pentru călăuzire tot timpul.”

Oricum şi oricând o facem, scopul meditaţiei este să ne liniştim pe noi înşine şi gândurile noastre, să ne relaxăm, să ne adunăm, să ne conectăm la Dumnezeu şi la noi înşine. Ne eliberăm de haosul, tensiunea şi frica ce ne acompaniază atât de des viaţa. Ne eliberăm de toate şi ne liniştim.

La început, credeam că meditaţia este pierdere de timp preţios. Mă simţeam atât de presată, ocupată, încât a-mi rezerva timp pentru momente de relaxare mi se părea o pierdere de energie valoroasă. Am învăţat că e vorba despre altceva.

Meditaţia pe care am descoperit-o nu este pierdere de timp, aşa cum nu este nici a mă opri şi a alimenta maşina la benzinărie. Meditaţia este felul în care îmi reînnoiesc şi îmi reîmprospătez forţele. Meditaţia este o cale de a mă elibera de energia negativă şi de a mă deschide către fluxul de energie binefăcătoare.

Meditaţia se referă la a ne deschide mintea şi spiritul – sufletul nostru – către conectarea cu Dumnezeu. Obsesiile, îngrijorarea şi ruminaţiile nu sunt conectări la Dumnezeu, ci sunt conectări la frică.

Pentru a ne lipi de Dumnezeu avem nevoie să ne relaxăm şi să ne deschidem mintea conştientă şi subconştientă către o Conştiinţă Superioară. În problemele zilnice ale vieţii poate părea o pierdere de timp a încetini, a te opri din ceea ce faci şi a lua acest tip de pauză. Dar nu este o pierdere de timp. Meditaţia poate crea mai mult timp şi energie decât momentele pe care ni le luăm s-o facem.

Creăm o legătură cu Dumnezeu construind legătura cu noi înşine.

Odată conectaţi la noi înşine şi încrezători în noi înşine, vom şti când avem nevoie de o pauză pentru meditaţie. Putem medita regulat, conform unui program. Şi putem să ne ascultăm pe noi înşine şi să ştim când avem nevoie să ne dezlipim de problemele vieţii şi să ne conectăm.

Meditaţia şi rugăciunea sunt comportamente de recuperare care merg. E nevoie să avem răbdare. Nu e rezonabil să aşteptăm ca în momentul în care am meditat să vină şi răspunsul, conştientizarea, inspiraţia sau vindecarea. Nu e rezonabil să aşteptăm un răspuns pe loc la rugăciunile noastre.

Dar răspunsul va veni. Este deja pe drum, dacă ne-am făcut partea noastră meditând şi rugându-ne.

VOIA LUI DUMNEZEU PENTRU NOI

Rugăciunea şi meditaţia nu sunt sarcini fără rost care ne sunt impuse. Rugăciunea reprezintă modul în care ne transformăm; meditaţia este modul în care devenim oameni noi. Amândouă disciplinele ne sunt de folos şi ne ajută să rămânem pe cale.

Obişnuiam să mă îngrijorez şi să mă frământ mult. Eram îngrijorată cu privire la ceea ce s-ar fi putut întâmpla, ce ar fi trebuit să fi făcut, dacă era destul de bine, dacă voi putea să le fac pe toate într-o zi. Uneori mă îngrijoram dacă am cu adevărat o viaţă pe care s-o trăiesc.

Uneori, priveam cu invidie la ceilalţi şi la felul în care îşi rezolvau ei problemele. Vieţile lor păreau atât de vii şi de distractive! Nu eram sigură dacă viaţa mea este reală.

Nu este nevoie de toată frământarea şi îngrijorarea pentru ziua respectivă. Rugăciunea pentru cunoaşterea voii lui Dumnezeu pentru mine şi rugăciunea pentru a primi puterea de a duce toate ale momentului mi-a simplificat viaţa. Mi-a spus că dacă mă rog pentru cunoaşterea voii lui Dumnezeu pentru mine, voi primi toată puterea de care am nevoie într-o zi să împlinesc ceea ce am de făcut atunci. Dacă n-o pot face, înseamnă că nu trebuie s-o fac. Dacă e al meu a face acel lucru, atunci voi primi şi puterea de a o face. Asta înseamnă că pot avea încredere în cursul vieţii. Pot avea încredere în mine. Pot avea încredere în Dumnezeu. Când va fi timpul, voi primi puterea de care am nevoie pentru a face ceea ce e de făcut. Voi primi descoperirile, ajutorul, abilitatea, maturitatea, călăuzirea când va fi timpul. Dacă nu pot face încă un lucru, înseamnă că încă nu e timpul.

Dacă e timpul să întreprind o acţiune, voi şti. Dacă nu e, pot merge în linişte pe cursul vieţii mele, făcând cele mai bune alegeri cu privire la cum să mă orientez în acea zi.

Dacă nu pot să întreprind nimic, pot lăsa să treacă. Unele zile sunt mai aglomerate decât altele.

Dar întotdeauna pot avea încredere în calea mea.

Întotdeauna mi se răspunde “da” la rugăciunea de a cunoaşte voia lui Dumnezeu cu mine şi de a primi puterea de a o împlini.

Acest Pas ne asigură pe fiecare dintre noi că există o cale pentru viaţa noastră. Uneori e o cale simplă, cu îndatoriri simple. Alteori, calea ne cere să aşteptăm. Câteodată, înseamnă simţire ori vindecare. Altă dată, înseamnă dăruire; altă dată – primire. Putem alege. Putem participa la a ne crea calea.

Uneori, înseamnă să spui da; alteori, să spui nu. Dar întotdeauna va exista o cale a vieţii noastre, chiar şi atunci când aceasta nu ne este clară.

Ceva se întâmplă. Ceva bun se întâmplă în noi şi împrejurul nostru. Ceva important.

Ne învăţăm lecţiile şi vom continua să le învăţăm. Când va fi timpul, vom primi puterea de a face tot ceea ce trebuie să facem.

Putem să ne relaxăm şi să ne lăsăm pe cursul vieţii.

Câteodată simt că mă duce curentul peste praguri. Un prieten numeşte acele momente “întunericul sufletului nostru”.

Deşi depunem toate eforturile pentru a lucra, pentru recuperare, pentru a avea grijă de noi înşine, putem avea zile când simţim că viaţa ori recuperarea noastră nu merg deloc. Durerea pe care o simţim poate fi sfâşietoare. Poate părea că Dumnezeu ne-a uitat. Dar Dumnezeu nu ne-a uitat.

Nu trebuie să ne pedepsim când timpurile sunt grele şi vor exista, cu siguranţă, momente foarte grele în recuperare. Nu e nevoie să ne pedepsim pentru sentimentele, îndoielile, preocupările şi greşelile noastre. Nu trebuie să-L pedepsim nici pe Dumnezeu.

Putem să ne relaxăm şi să ne lăsăm în voia curentului, chiar şi atunci când curentul ne răneşte, chiar şi atunci când nu suntem siguri unde ne duce. Vremurile grele nu vor dura la nesfârşit. Confuzia nu va dura la nesfârşit. Viaţa noastră se va însenina. Răspunsul va veni. Întunericul din sufletul nostru se va risipi, alungat de lumina zilei.

Cea mai grea parte din rugăciune şi meditaţie pentru mine este să mă confrunt cu nerăbdarea. Îmi place să se întâmple totul acum. Îm plac răspunsurile acum. Vreau să mă schimb acum. Cum spunea cineva, “obişnuiesc să mă văd în viitoarele trei sau şase luni”.

Dar nu aşa merg rugăciunea şi meditaţia. Ne rugăm. Vorbim cu Dumnezeu. Apoi, ne eliberăm de asta. Şi ne detaşăm şi mai mult. Răspunsul va veni, dar nu dacă ne vom agăţa de situaţie şi, de multe ori, nu imediat.

Răspunsul va veni lăsând să treacă şi permiţând curentului vieţii să ne ducă mai departe. Răspunsul va veni când ne vom elibera de frică.

Uneori, meditaţia nu lucrează pe loc ori imediat. Pot medita şi să mă simt uneori la fel de confuz la sfârşitul meditaţiei cum eram şi la început.

Dar putem avea încredere în aceste instrumente şi să le practicăm oricum. Uneori, ni se poate părea că ne-am rugat să cunoaştem voia lui Dumnezeu pentru noi şi puterea de a o împlini şi nimic nu s-a întâmplat. Este o iluzie. Uneori se întâmplă.

Uneori, partea noastră este simplă. Facem mâncare. Mergem la o întâlnire. Sunăm un prieten. Ori aşteptăm. Uneori, să nu faci nimic e voia lui Dumnezeu. Câteodată asta poate fi mai greu decât să faci ceva. Uneori, nu e momentul să faci ceva. Dar nu trebuie să ne îngrijorăm din cauza asta. Când va fi timpul, vom primi toată călăuzirea, puterea şi suportul de care avem nevoie să facem ce avem de făcut şi să lăsăm restul să treacă. Dacă aşteptăm timpul potrivit, va fi clar pentru noi ce avem de făcut, care e partea noastră. Va fi posibil. Se va întâmpla – natural, treptat şi foarte uşor.

Asta nu înseamnă că nu vom întâlni obstacole ori provocări. Nu înseamnă că nu vom avea de luptat pentru ceea ce vrem. Dar ni se va fi dat puterea şi ajutorul de care avem nevoie pentru a face faţă obstacolelor şi provocărilor şi să trecem prin bariere.

Acesta este Pasul lăsării în voia curentului. Vorbind şi ascultându-L pe Dumnezeu, putem să ne relaxăm, detaşăm şi să permitem vieţii noastre să se întâmple. Cerând cunoaşterea voii lui Dumnezeu pentru noi şi puterea de a o împlini putem avea încredere în ceea ce se întâmplă acum, ce s-a întâmplat în trecut şi ce va veni în viitor. Putem avea încredere în partea noastră lăsată în voia curentului.

Acum suntem în siguranţă. Acum suntem îngrijiţi. Suntem protejaţi. Suntem liberi să ne trăim vieţile şi să ne iubim.

Acest Pas ne dă permisiunea să ne detaşăm de nevoia noastră ne control şi de eforturile noastre de a-i controla pe ceilalţi şi propriile noastre vieţi. Ne putem face partea propunându-ne scopuri, folosind afirmaţii şi aplicând ceea ce am învăţat pentru recuperarea noastră. Ne putem face partea prin rugăciune şi meditaţie. Apoi ne eliberăm de acestea şi ne permitem să fim călăuziţi în adevăr, sănătate, vindecare, fericire, bucurie, libertate şi iubire.

Putem avea încredere în ceea ce se întâmplă chiar şi când nu pare astfel. Sau, cum spunea cineva, “putem avea încredere în Dumnezeu chiar şi când nu simţim că putem”.

În unele zile, viaţa noastră poate părea sincronizată. Lucrurile se aşază imediat şi minunat la locul potrivit. În alte zile, putem să ne rugăm “facă-se voia Ta”, dar toate evenimentele pot părea că se întâmplă haotic şi fără sens. Nimic nu pare bun. Şi totuşi, toate zilele contează.

Să ne simţim stările, atunci când apar. să ne iubim şi să ne încurajăm pe noi înşine cât de des, pentru că avem nevoie de iubire, încurajare, acceptare. Să mulţumim pentru toate. Să ne rugăm pentru ce vrem şi avem nevoie. Apoi, să încheiem cu “facă-se voia Ta”.

Şi să avem încredere în ceea ce se întâmplă.

Acest Pas poate să ne ducă prin cele mai bune momente ale vieţii noastre, dar şi prin cele mai rele. Ne poate duce prin stări greu de îndurat şi prin stări minunate. Dacă facem şi ceilalţi paşi – admitem şi acceptăm că suntem neputincioşi, ne lăsăm voia şi viaţa spre Dumnezeu, ne curăţăm templul – vom deveni vase curate, vase uşor de călăuzit.

Să ascultăm. Să ne ascultăm pe noi înşine. Să-L ascultăm pe Dumnezeu. Să avem încredere în ceea ce auzim.

Obişnuiam să cred că a urma voia lui Dumnezeu înseamnă să urmez un set rigid de reguli, instrucţiuni şi interdicţii. Obişnuiam să gândesc că a urma voia Lui însemna să fiu perfectă.

Acum, am învăţat că asta este codependenţă.

Deseori, în viaţa mea, voia lui Dumnezeu e acea voce fină pe care o numim instinct sau intuiţie. Aceea care se găseşte în noi, nu într-o carte cu reguli. Dar e greu s-o auzi atunci când eşti zgomotos şi speriat.

Uneori, când începem să trăim astfel – având încredere în noi şi în Puterea Superioară – vom vedea că facem greşeli ori lucruri ciudate, crezând că facem voia Domnului.

Este în regulă. Putem merge mai departe în această direcţie, oricum. Să lăsăm şi asta să treacă şi să mergem mai departe lucrând la acest Pas. Să continuăm să ne ascultăm şi să avem încredere în noi şi în Dumnezeu. Să lucrăm acest Pas ori de câte ori avem nevoie de-a lungul zilei, când avem nevoie să fim adunaţi, echilibraţi, stabili. Când va fi momentul să învăţăm o lecţie, o vom învăţa.

Fii liniştit. Fii tăcut. Cere călăuzire. Apoi, lasă-te să mergi mai departe cu încredere. Învaţă-te să uneşti instinctul cu raţiunea şi cu emoţia.

Când ai îndoieli, când eşti confuz, opreşte-te şi întreabă-te: “ce e nevoie să fac pentru a avea grijă de mine?” Apoi ascultă şi ai încredere în ceea ce auzi.

Cineva spunea: “Când las să treacă o situaţie de viaţă neplăcută, acum mă întreb: ‘care este lucrul cel mai viabil pe care-l pot face acum? Îl trăiesc pe acesta sau trăiesc ceva pentru a împlini nevoile altora?’ “

Acest Pas ne spune că avem o cale şi că nimeni nu poate interveni în ea. Nu avem nevoie să ne ţinem de ea aşa de strâns. Ceilalţi nu deţin cheia fericirii noastre şi nici cheia vieţii noastre.

Nimeni, nicio persoană nu poate opri ori devia binele şi iubirea care vin către noi. Ceilalţi nu au această putere. Asta e între noi şi Puterea noastră Superioară.

Putem să ne iubim necondiţionat; putem să-i iubim pe ceilalţi necondiţionat. Suntem liberi să ne deţinem propria putere şi să facem ceea ce este de făcut pentru a avea grijă de noi înşine, în credinţa şi încrederea care ne clădeşte, în grija de noi înşine care ne va duce mai departe pe cale.

Tot ceea ce avem nevoie va veni la noi. Tot binele pe care-l dorim, iubirea pe care o vrem, succesul, prietenii, vindecarea, împlinirea nevoilor – mici sau mari – vor veni.

Acesta este pasul în care spunem “arată-mi ce vrei să fac şi ajută-mă s-o fac.” Acesta este Pasul în care vorbim cu Dumnezeu şi Dumnezeu ne vorbeşte – calmându-ne sufletele şi vorbindu-le. Îl rugăm pe Dumnezeu să ne arate ce avem nevoie să facem pentru a avea grijă de noi, apoi Îl rugăm să ne ajute. Îl rugăm pe Dumnezeu să ne ajute să ne asumăm responsabilitatea pentru noi înşine.

Acum, suntem pe mâini bune. În momentul în care ne deschidem conştiinţa spirituală, am început un lanţ pozitiv de evenimente de care vom beneficia noi, vieţile şi relaţiile noastre. Oricând am medita: imediat ce ne-am trezit, în pauza de cafea, la duş, în mijloacele de transport ori în maşină, este alegerea noastră.

Când contactul conştient cu Dumnezeu se îmbunătăţeşte, conectarea cu noi înşine şi cu ceilalţi se va îmbunătăţi de asemenea. Vom găsi şi menţine legătura cu Dumnezeu şi legătura cu noi înşine.

Opreşte-te un moment pentru rugăciune şi meditaţie. Să nu te critici că nu o faci destul de bine. Lasă frica cu privire la orice ar auzi sau n-ar auzi Dumnezeu. Dumnezeu este aici şi suntem cu toţii capabili să intrăm în conştiinţa spirituală.

Acest Pas ne va duce prin momente dificile şi momente frumoase. Atunci când noi nu ştim ce să facem mai departe, Dumnezeu ştie.

Putem avea încredere în fiecare zi că suntem exact acolo unde e nevoie să fim şi unde trebuie să fim.

Ai încredere în Dumnezeu! Ai încredere în tine! Ai încredere în viaţa ta! Dumnezeu nu ne cere niciodată să facem ceva pentru care nu ne dă şi puterea s-o facem. Şi dacă o vom face, vom primi puterea. Asta e partea uşoară a Programului. Nu trebuie să facem niciodată mai mult decât putem. Nu trebuie să facem niciodată ce nu putem. Nu trebuie să facem niciodată ceva pentru care nu e momentul.

Iar când va fi momentul, o vom face.

ACTIVITĂŢI

1. Ai un program de rugăciune? Ce presupune el? Care sunt sentimentele şi fricile tale cu privire la rugăciune şi la vorbirea cu Dumnezeu? În care moment al zilei te poţi ruga mai bine? Ai un loc preferat?

2. Cum meditezi? Îţi plac cărţile cu meditaţii? Care sunt preferatele tale? În ce moment al zilei preferi să meditezi? Preferi casetele? Ai încercat alte modalităţi de meditaţie?

3. Ce alte activităţi te ajută să te relaxezi şi să intri în contact cu tine însuţi?

4. Data viitoare când te simţi stresat, în loc să te agiţi mai tare, caută o cale prin care să te detaşezi de ceea ce faci şi încearcă să te linişteşti şi să te aduni. Dacă eşti la serviciu, poate vei vrea să te retragi într-un loc unde să fii singur: biroul tău, dacă ai unul, ori chiar la toaletă. Stai acolo cât timp poţi sau cât timp ai nevoie.

„Oh, am fost victimă toată viaţa mea”, a spus el.
„Nu, Joe”, i-a răspuns ea. „Toată viaţa ta ţi se întinde înainte.”
Joe şi Vulcanul

PASUL 12

„OBŢINÂND TREZIREA SPIRITUALĂ CA REZULTAT AL ACESTOR PAŞI, ÎNCERCĂM SĂ DUCEM ACEST MESAJ ŞI ALTOR CODEPENDENŢI ŞI SĂ EXSERSĂM ACESTE PRINCIPII ÎN TOT CEEA CE FACEM.”

– Pasul 12 al Ghidului

Stăteam pe peluza Spitalului Willmar State. Trecuseră două săptămâni de când rostisem rugăciunea pentru Dumnezeu, despre care am crezut că probabil sărise din tavan, rugându-L să-mi găsească un program de vindecare – dacă într-adevăr exista vreun program, dacă puteam fi ajutată.
Foloseam în continuare droguri. Nu ştiam cum să mă opresc. Nici măcar nu eram sigură dacă voiam. Cu câteva zile înainte, aruncasem o privire la lipsa mea de putere. Aveam câteva amfetamine ascunse în radio şi mi-am dat seama că nu mă puteam opri, chiar dacă urma să înfrunt consecinţe grave din această pricină. Eram puţin şi conştientă de lipsa mea de a stăpâni situaţia, chiar dacă negam mereu.
M-am întins pe peluza verde şi am înfăşurat o ţigară de marihuana pe care reuşisem să o procur de la alt pacient. Nu era genul meu de drog pe care să-l fi ales. Însă era un drog. Şi speram că va face ceva ca să schimbe modul în care mă simţeam – să mă ridice în aer şi să nu simt.
Inspiram, expiram şi apoi m-am uitat la cer. O clipă, norii păreau că s-au deschis. Am simţit puterea universului vorbindu-mi. Pentru prima oară în viaţa mea am simţit prezenţa clară a lui Dumnezeu.
Această Prezenţă mi-a umplut conştiinţa, care până atunci nu fusese operativă. Eram conştientă şi m-am temut. Chiar atunci, în adâncul sufletului meu, am ştiut că nu am dreptul să continuui să-mi fac ceea ce îmi făceam. Nu aveam niciun drept să-mi umplu corpul cu chimicale.
Indiferent că-mi plăcea sau nu, Dumnezeu era real.
Cerul părea că se deschisese şi se făcuse purpuriu. Conştiinţa mea era transformată.
Am mai tras un fum din ţigara de marihuana, am aruncat-o şi m-am întors în spital. Nu am povestit nimănui de acolo ce mi se întâmplase. Mă aflam deja într-un sanatoriu de nebuni. Mă temeam că recunoaşterea acestui incident s-ar putea să mă ţină acolo permanent. Toată energia pe care o avusesem mi-o concentrasem asupra dependenţei de droguri, iar acum începusem să o îndrept asupra parcurgerii Paşilor şi să devin serioasă.
Acest incident s-a dovedit a fi mai mult decât o halucinaţie din pricina drogurilor. Cu excepţia unui incident care a urmat după câteva luni când am băut alcool, de atunci nu am mai luat nicio pastilă – cu ajutorul lui Dumnezeu şi a celor 12 Paşi. Asta s-a întâmplat în 1973.
Aceea a fost trezirea mea spirituală. M-a transformat şi pe mine şi viaţa mea. Nu s-a întâmplat ca rezultat al parcurgerii acestor Paşi, ci a făcut posibil ca Paşii să lucreze în viaţa mea.
A fost o trezire extraordinară a sufletului şi spiritului. A fost o experienţă a transformării. A fost la fel de, ori chiar mai reală decât orice altceva petrecut în lumea materială şi fizică a vieţii mele. De fapt, trezirea spirituală a creat o nouă dimensiune fizică şi materială în viaţa mea. Însă în pofida măreţiei sale nu a fost completă. A mai existat o trezire, o completare a acestui proces, care a avut loc când m-am aruncat cu inima deschisă în vindecarea de codependenţă.
Să examinăm componentele acestui Pas: ducerea mesajului mai departe, practicarea principiilor în tot ceea ce facem şi trezirea spirituală ca rezultat al parcurgerii acestor Paşi.

DUCEREA MESAJULUI MAI DEPARTE

Cei 12 Paşi spun că după ce ne-am trezit spiritual parcurgând aceşti Paşi, încercăm să ducem mai departe acest mesaj şi altora. Care este mesajul nostru? Unul de speranţă, iubire, bunăstare şi sănătate. Relaţii mai bune şi un stil de viaţă mai bun, unul care funcţionează bine.
E un mesaj de iubire de sine, îngrijire a propriei persoane, acordarea atenţiei propriilor probleme şi asumarea responsabilităţii pentru propria persoană, indiferent că asta înseamnă să ne adresăm propriilor acţiuni sau deţinerii autocontrolului pentru a avea grijă de noi. Este şi un mesaj prin care permitem altora să aibă problemele lor şi să-şi asume responsabilitatea pentru ele.
Acum suntem liberi să punem capăt ruşinii şi urii de sine. Putem să-i iubim pe alţii şi să-i lăsăm să ne iubească, oferind prin căi care ne sunt de ajutor şi care ne permit să şi primim.
Mesajul nostru este că frica şi controlul sunt contracarate. Nu-i putem controla pe alţii şi nu trebuie să ne dăm voie singuri să fim controlaţi de altcineva.
Acum suntem liberi, în cele din urmă, să simţim, să gândim, să alegem singuri şi să ne asumăm responsabilitatea pentru aceste decizii. Suntem liberi şi să ne răzgândim. Acum înţelegem că vom fi controlaţi de trecutul nostru până când vom face o introspecţie şi vom scăpa de vechile sentimente şi credinţe.
Mesajul nostru este că putem fi iubiţi şi merităm acest lucru şi trebuie să începem să ne iubim singuri.
Nu suntem victime. Avem alegeri, mai multe decât ştim, în orice situaţie. Putem să rămânem, putem să plecăm, putem să avem grijă de noi în orice fel vrem, atâta timp cât nu încalcă drepturile altora.
Putem să avem încredere în noi şi în Sinele nostru Superior să ne arate cum să facem asta.
Cum ducem mesajul mai departe? Nu salvând pe alţii sau controlându-i. Nu devenind obsedanţi sau vigilenţi şi evanghelişti. Nu încercând să-i forţăm pe alţii să vadă lumina. Nu stând în întuneric şi aşteptând alte persoane să vină cu noi în această călătorie.
Ducem mesajul într-un mod subtil, dar puternic: făcându-ne activităţile de recuperare şi devenind o dovadă vie a speranţei, iubirii şi grijii de sine şi sănătăţii. Învăţând să nu mai fim victime, să avem grijă de noi şi să mergem pe drumul nostru este un mesaj puternic.
Consensul general al celor care se vindecă de codependenţă este că grupurile care urmează cei 12 Paşi pentru recuperare din codependenţă sunt în mod natural mai puţin orientaţi către deservire decât alte grupuri similare pentru alte dependenţe. Asta pentru că pentru mulţi dintre noi prea multă deservire a altora şi insuficienta grijă faţă de propria persoană e o parte din ceea ce ne-a făcut rău în trecut – nouă ne-a făcut rău şi nici pe alţii nu i-a ajutat.
Mulţi simt nevoia să ia o pauză de la a-i ajuta pe ceilalţi şi asta face parte din recuperare. În vreme ce scopul vindecării este să devenim nişte persoane care oferă într-un mod sănătos – oferim din stimă de sine crescută, că aşa vrem, într-o manieră care nu e copleşitoare, complusivă ori ca să scăpăm de vină – s-ar putea să avem nevoie pentru o vreme să trecem în extrema cealaltă, neoferind nimic, ca să aflăm acel echilibru şi să putem discerne ce înseamnă să oferi şi să ai grijă într-o manieră sănătoasă.
Vom şti cum şi când a venit vremea să începem să oferim din nou. Acordând atenţie propriei persoane, vom învăţa căi sănătoase de transmitere a mesajului.
Să invităm pe cineva la o întrunire este o cale puternică de a-i ajuta pe alţii. Mergând la întruniri şi povestind cum merge programul de recuperare este o altă cale de a transmite mesajul.
Acesta e un program minunat şi miraculos. Parte din miracolul acestui program este că mare parte din vindecare se realizează prin istorisirea poveştilor. Uneori împărtăşim doar bucăţele din povestea noastră; alteori spunem mai mult. Relatându-ne povestea, îi ajutăm pe alţii şi pe noi. Ascultându-i pe alţii vorbind, primim ajutor. Vorbind despre noi, despre ce învăţăm, cu ce ne confruntăm, peste ce am trecut este un mod puternic de a transmite mesajul.
Ne putem permite să fim ghidaţi. Când transmit mesajul incidental ori accidental, este de obicei mai eficient decât când propun o reformă, conving sau costrâng pe cineva să se recupereze. Cea mai puternică formă de a-i ajuta pe alţii e atunci când ne ajutăm singuri. Când ne facem treaba, simţim propriile sentimente, ne schimbăm credinţele şi avem grijă de noi, când suntem sinceri şi deschişi legat de cine suntem şi ce lucrăm, îi afectăm pe alţii mai mult decât gesturile noastre de ajutor foarte bine intenţionate. Nu-i putem schimba pe ceilalţi, însă când ne schimbăm noi, e posibil să schimbăm până la urmă lumea.
De fiecare dată când ne facem treaba, ori o parte din ea, de fiecare dată când facem un pas înainte, împingem înainte conştiinţa colectivă a mişcării de vindecare. Ne putem relaxa într-o încredere în noi tăcută care îi va ajuta mai mult pe alţii când ne facem treaba şi acceptăm să fim călăuziţi.
Totuşi, alegând să-i ajutăm pe oameni putem să ne dăm silinţa să transmitem mesajul prin căi care vor funcţiona şi pentru noi. Putem să renunţăm la nevoia noastră de a ajuta oamenii, de a-i schimba, sau de a le arăta ce e cel mai bine pentru ei. În schimb, putem să ne concentrăm pe a ne schimba şi ajuta pe noi înşine şi să ne dăm seama ce e mai bine pentru noi. Dacă se iveşte ocazia să povestim o parte din povestea noastră, putem să facem acest lucru liniştiţi şi fără dorinţa de a controla. Dacă trebuie să le arătăm oamenilor ceva, putem să le arătăm linişte, putere şi speranţă. Le putem arăta cât de mult ne iubim, cum ne administrăm sentimentele şi cu refuzăm să mai fim victime.
Uneori este greu să dăm drumul persoanelor pe care le iubim şi să mergem înainte pe drumul recuperării şi dezvoltării spirituale. Unii dintre noi vor cu disperare să îi aducă pe cei pe care-i iubesc în această călătorie. Însă nu putem. Decizia aceasta nu e alegerea noastră. Singura persoană pe care o putem lua în această călătorie e propria persoană.
Aşa cum noi avem calea noastră şi cei pe care-i iubim la fel.
Uneori în programul de vindecare se întâmplă lucruri minunate. Am observat situaţii în care, după puţin timp, toată familia s-a vindecat. Am văzut şi cazuri în care nu s-a întâmplat acest lucru, persoanele respective fiind nevoite să-şi lase familiile şi să înceapă o călătorie solitară spre vindecare.
Prieteni, înţelegeţi acest lucru: nu vom ajuta niciodată pe cineva sau vom avea vreo influenţă pozitivă asupra lor dacă rămânem în beznă cu ei. Igonrându-ne nu aducem niciun beneficiu nici nouă şi nici altora.
Deseori, când începem recuperarea – şi uneori mult mai târziu în program – vrem să împărtăşim descoperirile noastre despre recuperare cu membrii familiei. Vrem ca şi ei să descopere aceiaşi sănătate, speranţă, liberate şi sentimente bune pe care noi le descoperim.
Vrem să împărtăşim ce am învăţat despre a avea grijă, victimizare, control, administrarea sentimentelor, să facem ca familia noastră de origine să funcţioneze ca o familie şi să avem grijă de noi. Vrem să împărtăşim noile noastre descoperiri despre relaţii şi cum învăţăm să participăm diferit la ele. Vrem să vorbim despre cum anumite acţiuni sunt în mod previzibil de auto-apărare şi cum ne-am simţit îndreptăţiţi în legătură cu toate, ca să aflăm că asta înseamnă o boală numită codependenţă. Vrem să explicăm că atunci când ne-am schimbat, şi relaţiile noastre s-au schimbat adeseori şi ele.
Vrem să povestim oamenilor despre stabilirea limitelor şi autocontrol. Vrem să împărtăşim cu cei pe care-i iubim toate ideile care ne aduc libertate şi vindecare. Vrem să-i aducem cu noi în această călătorie.
E posibil să descoperim că bucuria noastră de a împărtăşi cu familiile noastre se dezumblă brusc când îi abordăm cu noile noastre idei. Negarea lor, rezistenţa şi furia faţă de ideile noastre vindecătoare ne pot răni şi nedumeri. E posibil să încercăm să-i controlăm, să îi forţăm să se vindece şi să ne simţim victime când aceştia nu vor să le accepte. Ne vom întreba de ce nu vor darul mirific, minunat pe care noi l-am găsit.
Vom învăţa să ne desprindem de aceste lucrui. Vom învăţa să ne desprindem de oameni. Nu putem să regizăm recuperarea nimănui, ci doar pe a noastră. Nu contează că ideile noastre îi vor ajuta pe părinţi, pe fraţi ori surori, pe bunici. Nu contează că am găsit nişte răspunsuri de care ei au nevoie cu disperare şi care i-ar ajuta cu adevărat să-şi schimbe vieţile în mai bine.
Nu contează câtuşi de puţin.
Calmaţi-vă. Aveţi răbdare. Temperaţi-vă entuziasmul ca să vă ajutaţi familia să vadă lumina. Cereţi călăuzire şi înţelepciune în abordarea membrilor familiei. Când vorbiţi, vorbiţi despre voi şi ce învăţaţi şi nu despre ei şi ce trebuie să înveţe. Cel mai puternic şi pozitiv impact pe care-l putem avea asupra familiei este să ducem o viaţă sănătoasă şi fericită.
Detaşaţi-vă cu iubire ori de câte ori e posibil. Dacă nu vă puteţi detaşa cu iubire, atunci detaşaţi-vă acum, analizaţi-vă sentimentele şi daţi voie iubirii să vină mai târziu.
Avem aici un extras excelent despre ajutor din lucrarea „Un pamflet elementar”, literatură aprobată la conferinţe de Familiile Anonime:

SĂ AJUTĂM

Rolul meu de ajutor nu este să fac lucruri pentru persoana pe care încerc să o ajut, ci să fiu acele lucruri; nu să încerc să-o controlez şi să-i schimb acţiunile, ci, prin înţelegere şi conştientizare, să-mi schimb reacţiile proprii. Voi schimba părţile negative în pozitive; frica în credinţă; nemulţumirea faţă de ce face celălalt în respect faţă de potenţialul din el; ostilitatea în înţelegere; manipulările şi grija excesivă în eliberarea cu iubire, fără să-l fac pe celălalt să se potrivească unui standard al unei imagini, ci dându-i şansa de a-şi urma propriul destin, indiferent care ar fi alegerea sa.
Voi schimba atitudinea dominatoare în încurajare; panica în serenitate; inerţia disperării în energia propriei mele dezvoltări; auto-justificarea în auto-înţelegere.
Compătimirea blochează acţiunea eficientă. Cu cât mă cufund în ea, cu atât mai mult simt că răspunsul la problema mea este o schimbare a celorlalţi şi a societăţii, şi nu a mea. Astfel devin un caz fără speranţă.
Epuizarea este rezultatul folosirii energiei pentru a medita la trecut cu regret, ori în încercarea de a găsi căi de a scăpa de un viitor care încă nu s-a  produs. Proiectarea unei imagini asupra viitorului şi rotind în jurul ei angoasaţi, de frică că se va adeveri sau nu, îmi foloseşte toată energia şi mă lasă fără puterea de a trăi în prezent. Totuşi, trăind în prezent este singura cale de a avea o viaţă.
Nu mă voi gândi la acţiunile viitoare ale altora, nici nu mă voi aştepta să fie nici mai bune, nici mai rele odată cu trecerea timpului, căci având asemenea aşteptări chiar le voi da viaţă. Voi iubi şi voi lăsa lucrurile să curgă de la sine.
Toţi oamenii sunt în permanentă schimbare. Dacă încerc să-i judec, voi face asta doar privind aspectul pe care cred că-l cunosc, fără să îmi dau seama că există multe alte lucuri pe care nu le ştiu. Voi acorda credit celorlalţi pentru încercările lor de progres şi pentru multele victorii necunoscute.
Şi eu sunt mereu în schimbare şi pot face această schimbare să fie constructivă dacă doresc. POT SĂ MĂ SCHIMB. Pe ceilalţi nu pot decât să-i iubesc.

EXERSAREA ACESTOR PRINCIPII

O altă parte a Pasului 12 se referă la „exersarea acestor principii în tot ceea ce facem”. Ceea ce înseamnă pentru mulţi dintre noi este să învăţăm exersăm acţiunile vindecătoare şi principiile paşilor din toate domeniile vieţii noastre.
Asta înseamnă că ne predăm şi aceptăm vindecarea pe toate planurile vieţii noastre. Renunţăm la relaţii şi la stiluri de viaţă care nu funcţionează şi dăm voie acestor principii să ne dea, în schimb, stiluri de viaţă şi relaţii care merg.
Unii îşi încep recuperarea soluţionându-şi dependenţele. Mulţi dintre noi încep recuperarea că e într-adevăr vorba de partenerii noştri şi de efectele problemelor acestora asupra noastră. Sau putem să începem acest program crezând că problema noastră se centrează în jurul familiei noastre. E posibil să nu fim în stare să ne administrăm multe planuri ale vieţilor noastre, însă deseori e vorba de o problemă serioasă într-un anumit segment care ne captează suficient atenţia ca să mergem mai departe pe drumul recuperării. La început ne limităm la sarcina recuperării de a întâlni provocarea din acel segment – fie cu persoana care ne crează probleme în viaţă, fie cu problema din vieţile noastre care ne produce durere. La un moment dat, paradisul neprevăzutului dispare. Începem să vedem că suntem în căutarea unei soluţii pentru toate aspectele vieţii noastre.
Am început o călătorie, o călătorie spirituală.
Ne dorim vindecarea şi sănătate pe toate planurile vieţii noastre – în prietenii, iubire, la muncă, recreere, în familie, emoţii, sănătate mintală, sănătate fizică şi spiritualitate. Mulţi dintre noi descoperă că această soluţie, această vindecare pe viaţă se petrece la un moment dat pentru un anumit segment. Parcurgem Paşii şi abordăm o porţiune din viaţa noastră la un moment dat. Primim vindecarea pentru un anumit secvent la un anumit moment.
Aceşti Paşi actionează asupra tuturor planurilor din viaţa noastră, oricum am alege să segmentăm aceste planuri. Ei ne vor reda capacitatea de administrare a tuturor planurilor din viaţa noastră. Vor aduce vindecarea, pacea, iubirea şi libertatea tuturor acestor planuri.
Putem să exersăm aceste principii şi să primim beneficiile în tot ceea ce facem – viaţa de acasă, la serviciu, pe plan financiar, în relaţiile de iubire, în relaţiile cu neamurile şi prietenii. Putem să exersem comportamentul de vindecare pe toate planurile vieţii pentru că sunt aceleaşi locuri în care am practicat codependenţa. La un anumit moment, ne vom trezi şi vom şti că noul nostru stil de viaţă a devenit cu adevărat o viaţă nouă.

O TREZIRE SPIRITUALĂ

Deseori, când începem vindecarea de codependenţă viziunea noastră despre ce înseamnă recuperare este îngustă. Participăm la întruniri, parcurgem Paşii şi începem în primul rând să avem grijă de noi ca să ne alinăm durerea care credem că ne-a fost provocată de o altă persoană şi de comportamentul acesteia. Speranţele noastre sunt că putem să încetăm să mai fim obsedaţi de alţii şi să nu ne mai simţim vinovaţi sau să ne fie ruşine de problemele altora.
Acestea sunt motive bune să începem recuperarea, însă reprezintă doar începutul.
Vine vremea să ne extindem viziunea şi să cerem mai mult de la recuperare. Vine vremea când recuperarea – programul şi locul nostru în ea – nu mai e despre alţi oameni, ci despre noi şi călătoria noastră.
Trebuie să mergem la întruniri suficient de mult timp ca să aflăm că problema celeilalte persoane nu e vina noastră. Trebuie să mergem suficient cât să învăţăm că nu este un program „egoist” cel prin care avem grijă de noi. Însă aceste două idei nu sunt sfârşitul; sunt doar începutul.
Dacă oprim programul aici, ne oprim la uşa de la intrare.
Fiecare se află într-o călătorie spirituală. Călătoria este treptată, progresivă şi vindecătoare. Pe măsură ce ne vindecăm, dobândim nivele superioare ale iubirii faţă de sine şi alţii. Descoperim o viaţă a noastră şi căi noi de a trăi care merg bine. Descoperim cursul vieţii şi alegem o cale. Începem să vedem importanţa acelei căi. Învăţăm să ne trăim viaţa pe plan spiritual, viaţă care apoi se reflectă în planul fizic.
Această călătorie ne va duce în locuri pe care nu ni le-am plănuit niciodată şi la care nu ne am aşteptat să mergem. Experienţele ne vor întâmpina, experienţe care ne vor ajuta să rezolvăm chestiuni importante. Ne vom trezi experimentând o gamă de emoţii, de la bucurie la disperare, pe parcurs. Vom fi duşi către oameni şi situaţii de care avem nevoie ca să ne ajute să învăţăm şi să îl ajute şi pe celălalt. Multe experienţe pe care le vom trăi nu vor fi ceea ce ne-am dorit sau am cerut, însă în cele din urmă vom învăţa că fiecare reprezintă o lecţie importantă, una care este vitală în a ne modela ca să fim cine suntem şi cine vom deveni.
Când vom învăţa să ne predăm circumstanţelor prezente, vom învăţa şi să avem încredere că orice se va întâmpla va lucra cel mai bine în interesul nostru. În cele din urmă vom vedea că lucrurile bune au loc în viaţa noastră, mai bine decât am fi planificat ori ne-am fi imaginat. Acest bine nu vine întotdeauna uşor sau fără străduinţă.
Însă va veni.
Vom deveni conştienţi şi ne vom vindeca de trecutul nostru. Ca să cităm Marea Carte: „Nu vom regreta trecutul şi nici nu vom dori să-i închidem uşa în nas (p. 83).” Această vindecare va include şi povestea relaţiilor noastre.
Acţiunile de auto-apărare pe care ne-am bazat în cea mai mare parte a vieţii ne vor fi luate şi vor fi înlocuite de acţiuni noi, mai eficiente. Vom pune capăt auto-compătimirii, cu excepţia unor momente sporadice care ne vor duce mai departe pe calea vindecării.
Nevoia de a fi perfecţi va fi înlocuită de simţământul de acceptare şi preţuire a propriei persoane. Fricile care ne-au hăituit vor fi înlocuite de pace şi încredere în noi înşine. Disperarea va fi înlocuită de bucurie şi speranţă. Martiriul va fi înlocuit de dorinţa de a fi buni cu noi înşine.
Vina care ne-a umplut până la saturaţie ne va fi îndepărtată.
Vom învăţa să recunoaştem că dansăm dansul sumbru al morţii într-o relaţie şi cum să ieşim din el. Vom învăţa să recunoaştem „comutarea codependentă” dintr-o relaţie – momentul când lucrurile se schimbă din ceea ce am aşteptat şi am început să simţim că o luăm razna pentru că realitatea s-a schimbat.
Vom şti când suntem în siguranţă să ne deschidem inimile să iubim.
Vom învăţa ce înseamnă să avem grijă de noi.
Vom şti că nu suntem singuri. Acel sentiment că suntem deconectaţi va fi înlocuit de un puternic sentiment de interdependenţă – cu noi înşine, cu alţii şi cu Sinele nostru Superior. Vom şti că suntem conduşi şi ghidaţi de o Putere iubitoare mai mare decât noi.
Vom învăţa că putem să avem grijă de noi, căci instrumentele de care avem nevoie ne vor fi furnizate.
Vom începe să avem încredere şi să ne bazăm pe instinct şi intuiţie, în locul voinţei, controlului şi regulilor. Nevoia de a-i controla pe alţii, circumstanţele şi  pe noi înşine va dispărea treptat.
Vom vedea relaţiile trecute într-o lumină nouă şi vom fi recunoscători pentru ele, chiar şi faţă de cele mai problematice şi dureroase, căci vom vedea că ce a fost bun în fiecare a avut influenţă asupra noastră.
Cele mai problematice defecte de caracter ale noastre vor fi puse într-o lumină nouă. Multe vor fi transformate în bunuri de valoare. Altele vor fi acceptate ca o demonstraţie a umanităţii şi unicităţii noastre.
Unii dintre noi îşi vor descoperi alte dependenţe, alte probleme ale noastre pe care trebuie să le soluţionăm în călătorie. Vom accepta aceste probleme ca făcând parte din călătorie. Le vom conştientiza şi le vom soluţiona când va veni vremea.
Ruşinea şi ura de sine vor fi înlocuite cu acceptarea şi iubirea faţă de sine. Această iubire va deveni reală şi va transforma relaţiile noastre cu noi înşine şi cu alţii. Vom da şi primi iubire în cel mai înalt sens şi relaţiile noastre vor începe să funcţioneze.
Ne vom vindeca de impactul abuzurilor. După ce vom trece printr-o varietate de emoţii, inclusiv negarea, furia şi tristeţea, îi vom ierta pe ceilalţi. Vom învăţa cum să ne iertăm şi pe noi.
Emoţiile şi inimile noastre se vor vindeca şi deschide.
Vom scăpa de sentimentul de inferioritate şi superioritate. Vom relaţiona cu oamenii pe picior de egalitate şi cu compasiune şi înţelegere faţă de ei şi de noi.
Toleranţa noastră legată de victimizare va scădea.
Vom învăţa să ne exprimăm furia constructiv, să stabilim limite, să spunem nu şi să fugim de abuz şi de ceea ce nu e bun pentru noi. Ne vom dezvolta un simţ exact al responsabilităţilor noastre şi al celorlalte persoane. Dorinţa de a avea grijă de alţii va fi înlocuită de dorinţa de a permite fiecărei persoane de a fi responsabilă pentru ea.
Noi ne vom ocupa de problemele noastre şi îi vom lăsa pe ceilalţi să se ocupe de ale lor.
Vom învăţa să ne îngrijim şi pe noi şi pe alţii fără să fim îngrijitori.
Vom începe să ne ocupăm şi să ne simţim emoţiile, asumându-ne responsabilitatea pentru ele. Vom înceta să ne mai lăsăm sentimentele să ne catapulteze într-o atitudine de control care ne distruge relaţiile cu alţii.
Vom avea de-a face cu oamenii direct şi sincer, fără să-i manipulăm şi să avem planuri ascunse.
Nu vom mai gândi şi nu ne vom mai comporta ca nişte victime. Sentimentul acesta profund că suntem victime ale vieţii va dispărea şi vom şti ce înseamnă să fim stăpâni pe noi. Ne vom accepta neputinţa, ne vom găsi Sinele Superior, vom deveni puternici şi vom învăţa să împărţim puterea participând în relaţii ca egali.
Vieţile noastre vor începe să aibă sens, valoare şi înţeles. Ne vom satisface nevoile.
Râsul şi bucuria vor deveni părţi din viaţa noastră. Vom învăţa să ne înveselim.
Vom fi complet vii.
Pe parcurs, amărăciunea şi remuşcările vor fi înlocuite de recunoştinţă.
Şi pentru prima oară în viaţa noastră, nu va trebui să o facem noi. Nu o facem noi. Mai presus de orice, acest program de vindecare, această cale deschisă nouă prin intermediul celor 12 Paşi, este un proces spiritual.
Am început o călătorie spirituală.
Ne-am descoperit pe noi şi pe Dumnezeu. După asta suntem pregătiţi să ne deschidem în faţa frumuseţii şi darurilor altor oameni din viaţa noastră. Vom aprecia validitatea căii noastre şi pe a lor.
Deşi e posibil să ne fi început călătoria datorită impactului altei persoane, recuperarea noastră nu îl priveşte niciodată pe celălalt. Ci pe noi. Noi învăţăm lecţiile pe care trebuie să le stăpânim în această viaţă.
Există diferenţe în parcurgerea celor 12 Paşi pentru vindecarea de codependenţă şi vindecarea de o dependenţă. Multe persoane au căzut de acord că în vindecarea de o dependenţă oamenii au nevoie de o concentrare mai aspră şi mai viguroasă asupra lor şi a acţiunilor acestora dacă vor să pună capăt procesului dependent şi să înveţe un comportament nou. Mulţi sunt de acord că în codependenţă trebuie să dezvoltăm o atitudine blândă faţă de noi înşine.
Ruşinea trebuie să dispară. Când intrăm în programul de vindecare de codependenţă, fie că ne vindecăm sau nu de alte dependenţe, suntem gata să renunţăm la ruşine şi la stima de sine redusă. Încetăm să ne mai folosim de frică şi de ruşine ca să-i controlăm pe alţii sau pe noi. Nu le mai permitem nici altora să ne controleze prin intermediul fricii şi ruşinii.
În vindecarea de o dependenţă există o concentrare solidă asupra „să ieşim din sinele propriu”. Acest lucru este necesar pentru a pune punct procesului dependent. Însă când intrăm în programul de vindecare de codependenţă, vine timpul să ne acordăm nouă atenţie, să ne iubim şi să ne preţuim.
Există numitori comuni obişnuiţi între vindecare de o dependenţă şi cea de codependenţă. Aşa cum subliniază Marea Carte a Alcoolicilor Anonimi, „Am intrat în lumea Spiritului”. Aceşti Paşi, această vindecare de codependenţă, este o experienţă spirituală.
Mă confrunt regulat cu dezbateri dacă codependenţa este o boală, o problemă, o dependenţă, o stare sau un rezultat.
Nu ştiu dacă este o boală, o stare sau o dependenţă. Ştiu că este o problemă, dureroasă şi persistentă, care ne afectează pe mulţi. Este o problemă serioasă, continuuă, progresivă.
Ne poate îmbolnăvi. E posibil să dezvoltăm boli legate de stres care ne pot omorî. Sau e posibil să ne petrecem viaţa târându-ne prin ea şi dorindu-ne să fi fost morţi.
Dintre cei pe care i-am intervievat pentru această carte, câţiva au subliniat ideea capacităţii ucigătoare a codependenţei.
„Sora mea a murit de cancer”, a spus Jake. „Eram copii de alcoolici şi trăiam cu un tată abuziv. Eu începusem să mă vindec. Ea se afla în faza de negare – a codependenţei sale şi a cancerului. Sora mea nega cu înverşunare, iar eu simţeam că ea a murit din pricina codependenţei. Lucrul pe care l-am învăţat de la decesul ei este că codependenţa ucide. Este unul din lucrurile pe care-l subliniez în programul meu. Mă enervez cu adevărat pe cei care cred că Al-Anon şi codependenţa sunt mai puţin grave decât dependenţa de droguri. E la fel de mortală, dacă nu mai mult, căci există o cale de a trăi cu ea şi de a simţi că eşti viu, deşi nu eşti.”
Ne-au fost istorisite multe poveşti şi încă mai sunt milioane. Sunt poveşti blânde despre căsnicii nefericite şi părinţi alcoolici, oameni care nu au nevoie de experienţe bizare şi dramatice ca să „înţeleagă”.
Sunt oameni care au suferit de pe urma impactului anumitor credinţe religioase. Sunt oameni care au urmat programul o vreme şi tot se mai confruntă cu sentimentul de vinovăţie.
Sunt noi veniţi care merg la întruniri de şase ori pe săptămână şi jură că vor participa la mai puţine întruniri când au o viaţă normală de trăit.
Sunt persoane cu alt fel de dependenţă – de mâncare, sex, alcool, droguri şi jocuri de noroc – care au descoperit codependenţa ca pe o chestiune centrală, ce stă la baza dependenţei lor, o chestiune pe care trebuie să o abordeze ca vindecarea să aibă loc şi ca să evite recăderile.
Unii au fost conduşi către recuperare de experienţe dramatice, intense şi extrem de dureroase. Alţii s-au îndreptat spre vindecare din plictiseală, singurătate şi sentimentul unei iritării interioare.
Anumite poveşti sunt blânde; altele sunt despre poveşti bizare care au transformat în pioşenie; poveşti care spun cum o relaţie este o oglindă pentru problemele legate de indisponibilitate şi intimitate. Sunt poveşti despre copii – chiar şi unul singur – care pot afecta şi chinui o familie întreagă.
Sunt poveşti despre cupluri care se vindecă, separat şi împreună, care lucrează asupra lor şi asupra cuplului pe care-l formează – poveşti care ne încălzesc sufletul despre persoane care decid să rămână împreună şi să-şi rezolve problemele.
Alte poveşti sunt despre bărbaţi care vor să se vindece pentru că asta îşi doresc, nu pentru că femeile i-au împins, îndemnat şi cicălit să facă asta.
Există poveşti despre situaţii extrem de nebuneşti, abuzive, despre abuzul făţiş, la fel de dureros, dar uneori şi mai dureros.
Oamenii se află la diferite stadii de recuperare şi fiecare stadiu e la fel de important şi valabil. Ceea ce este clar din discuţiile cu oamenii şi ascultarea poveştilor acestora despre vindecare este că cei care fac cel mai mare progres şi îşi găsesc libertatea cea mai însemnată din codependenţă sunt cei care parcurg Paşii şi permit Paşilor să lucreze în viaţa lor.
Indiferent de progresul lor sau de cât timp au parcurs în acest program, majoritatea au început să înregistreze o trezire spirituală. Pentru unii, asta înseamnă punerea în legătură cu prietenii şi să înceapă să simtă sentimente şi să şi le exprime. Pentru alţii înseamnă puterea de a începe să aibă grijă de ei în pofida a ceea ce face sau nu cealaltă persoană.
Pentru unii înseamnă puterea de a rămâne într-o relaţie şi de a lucra pentru ea şi de a se bucura de iubirea pe care o descoperă. Pentru alţii înseamnă puterea de a ieşi în cele din urmă dintr-o relaţie care-i distrugea.
Pentru majoritatea înseamnă conştientizarea lui Dumnezeu şi a propriei persoane – a cine suntem, a spiritelor noastre.
Cu siguranţă, începem şi continuăm vindecarea schimbându-ne comportamentul, acordând atenţie gândurilor noastre şi analizându-ne sentimentele. Însă către ceea ce ne îndreptăm şi unde ajungem este acea vindecare şi schimbare miraculoasă şi profundă care are loc în adâncul fiinţei noastre.
Ne trezim spiritual ca urmare a parcurgerii acestor Paşi. Procesul s-ar putea să pară şi să fie simţit ca dificil, dar e mai uşor decât credem. A fost trasat pentru noi. Nu suntem singuri. Nu orbecăim şi ne împiedicăm în întuneric, chiar dacă aşa simţim. Suntem călăuziţi, conduşi şi ni se arată ce trebuie să facem şi cum să facem pas cu pas.
Unii dintre noi beneficiază de o trezire spirituală imediată şi copleşitoare. Alţii se trezesc lent, treptat. Alţii o fac cu pauze. Nu există o cale unică, ci doar aceea care ni se întâmplă nouă ca rezultat al parcurgerii acestor Paşi.
Şi da, uneori doar puţin, alteori mult când eşti vindecat. Însă şi codependenţa face mult rău. Durerea pe care o simţim în procesul de vindecare aduce o promisiune şi o recompensă la sfârşit. Nu mai suferim fără sens şi la nesfârşit. Suferim atât cât e nevoie ca în cele din urmă să ne vindecăm de durere. Apoi ne vom simţi mai bine decât ne-am imaginat vreodată că e posibil.
Trezirea spirituală, vindecarea esenţială pe care o căutăm, nu e ceva care s-ar putea întâmpla dacă parcurgem aceşti Paşi. Ne este promisă.
Codependenţa este, cel puţin, o problemă. Acum avem o soluţie. Ne întâlnim într-o comunitate să ne spunem problema şi să să găsim o soluţie – experienţa, puterea şi speranţa. Uneori plecăm singuri în călătorie noastră – călătorie pe care o facem singuri, ca să ne vindecăm, să învăţăm, să creştem. Apoi revenim iarăşi în comunitate, ca să împărtăşim soluţia pe care am găsit-o şi să dăm şi să primim sprijin.
Ne vindecăm împreună.
Cu toţii ne descriem diferit experienţele şi trezirile spirituale.
Laura şi-a descris-o pe a ei după cum urmează:
„Nu ştiu care a fost incidentul cu soţul meu. Am făcut ceva şi mă plângeam de el că nu se deschide faţă de mine. Asta l-a făcut să se supere foarte rău şi ne-am certat. Brusc, mi-am dat seama cât îmi oferise şi cât se străduise să mă mulţumească. Am plâns pentru că îl criticasem atât de rău. Am plâns pentru că voiam să storc sânge din piatră seacă. Am văzut că voiam şi aveam nevoie de mult, iar el îmi oferise mult, dar eu aveam nevoie de şi mai mult. Căci atâta timp cât el oferea, eu tot mai voiam. Eram tristă că eram captivă în mine însămi şi în nevoile mele şi ocupată să caut ca el să-mi satisfacă nevoile că nu putusem să văd cât de des îmi cumpăra flori ori mă suna de la serviciu. Realitatea este că el e foarte darnic, foarte binevoitor şi foarte ospitalier. M-a făcut să-mi dau seama că el e o persoană separată de mine şi are identitatea sa. Asta a fost trezirea mea spirituală.”
Pete şi-a descris experienţa spirituală în acest fel:
„Înainte de program, eram mai organizat, mai concentrat, însă absolut nesincer. Nu-mi dădeam voie să simt. Eram deprimat, singuratic, izolat şi secretos. Eram foarte ruşinat. Acum inima mea se află pe calea vieţii mele.”
Totuşi experienţa mea a fost diferită. Aşa cum am spus mai devreme, a început la Spitalul Willmar State printr-o revelaţie bruscă a lui Dumnezeu. În acel moment am ştiut că Dumnezeu este real.
În următorii 17 ani, am învăţat altceva.
Şi eu sunt reală.
Pe măsură ce călătoria mea spirituală a continuat, am conştientizat că nu mai am dreptul să-mi inund viaţa sabotând-o, apărându-mă de frici şi credinţe – frici care mă fac să controlez şi credinţe care îmi distrug bucuria. Era timpul să renunţ la ele ca să mă pot vindeca. Era timpul să încep să mă iubesc cu adevărat.
Nu sunt separată de Dumnezeu. Nu sunt o intrusă care bate la uşă, ghemuită de frică, aşteptând să fie lăsată înăuntru. Pot să apuc mâna lui Dumnezeu şi să fiu co-creatoare, dându-I voie lui Dumnezeu să preia conducerea. Nu sunt neajutorată. Am opţiuni.
Toţi avem opţiuni. O opţiune este să nu mai fim victime.
Aceasta este o lecţie pe care mă trezesc că trebuie să-i fac faţă mereu şi mereu. De fiecare dată trebuie să o învăţ înainte de a merge mai departe. Trebuie să îmi prefac circumstanţele prezente şi să îmi dau voie să fiu transformată de ele. Nu pot să fac asta când sunt victimă.
Nu sunt în afara Creatorului. Sunt o creaţie. Acum, în cele din urmă, sunt conectată cu mine însămi. Sunt conştientă de Dumnezeu şi de mine însămi.
Şi învăţ cum să fiu conectată cu alţii. Pot să aştept de la ei iubire şi să mângâiere, însă învăţ că treaba mea e să am grijă de copilul speriat din mine şi o să am necazuri dacă o să fug prin lume aşteptându-mă ca altcineva să facă asta pentru mine. Învăţ zi de zi să mă accept şi să-mi accept trăirile la fel de importante şi valide. Învăţ cum să am grijă de mine şi de sentimentele mele.
Nu trebuie să mai fiu prinsă în spirala descendentă prin care-i controlez pe alţii şi să le dau voie acestora să mă controleze şi pe mine şi viaţa sau fericirea mea.
Vindecarea mea a ajuns în profunzime – mai adânc decât mă aşteptam. În corpul meu, celulele mele, muşchii mei şi organele interne durerea şi negativismul fuseseră stocate de când m-am născut. Credinţele mele negative erau aşa de bine înfipte în subconştientul meu că nu eram conştientă că le aveam, însă ele, de fapt, îmi controlau viaţa.
Cea mai mare durere pe care am simţit-o şi am înfruntat-o în viaţa mea a fost durerea de a fi eu. Vindecarea de codependenţă a dezvăluit şi vindecat durerea.
Călătoria nu a fost uşoară. A fost bună, însă uneori dificilă. Uneori cred că părţile bune au fost mai dure decât durerea. În pofida succesului meu, lucrurile tot nu merg mereu aşa cum vreau.
Însă se întâmplă aşa cum sunt hărăzite să se întâmple. Şi sunt mirată şi uimită în continuare de ceea ce se întâmplă când las să treacă.
Iar mângâierea e tot timpul disponibilă.
„Am încredere că Dumnezeu mă va ghida în această călătorie”, mi-a spus o femeie după ce mi-a împărtăşit povestea ei – o poveste a durerii, maturizării, dezamăgirilor şi vindecării. O poveste despre lecţii învăţate şi în proces de învăţare.
Am încredere că Dumnezeu ne va călăuzi pe toţi, şi pe voi şi pe mine, în călătoriile noastre. Să avem grijă de noi. Să avem grijă de alţii. Să învăţăm să iubim şi să învăţăm cum să fim iubiţi.
Fie ca călătoria voastră să se deruleze în siguranţă.

ACTIVITĂŢI

Descrieţi-vă experienţele ca să transmiteţi mesajul şi altora. Descrieţi o încercare care nu a funcţionat ori a ripostat. Descrieţi una care credeţi că a avut succes.
Cum aţi început să folosiţi principiile vindecării în toate domeniile vieţii voastre diferite de relaţiile primare? În ce domenii ale vieţii v-ar plăcea să fiţi vindecaţi mai mult şi mai maturi şi să vă schimbaţi? E posibil să vreţi să vă transformaţi aceste dorinţe în scopuri puse pe hârtie.
Cum s-a schimbat relaţia cu voi înşivă de când aţi început recuperarea? În ce fel vă trataţi diferit acum? Cum vă simţiţi când vă trataţi bine, când aveţi grijă de voi şi într-o manieră grijulie şi iubitoare?
Descrieţi-vă experienţele încercând să împărtăşiţi sau să explicaţi procesul de vindecare familiei voastre. Primiţi reacţiile unei alte persoane din program, o persoană în care aveţi încredere, legat de aceste experienţe.
Cum v-aţi dezvoltat spiritual de când aţi început recuperarea? Cum v-aţi descrie trezirea spirituală?
Sunteţi conştienţi de frumuseţea şi bucuria din voi?”

Luati ce credeti ca este mai bine pentru voi din acesti pasi si faceti-va bine. Invatati sa va iubiti, sa va respectati si mai ales sa va apreciati pentru ca meritati tot ce este mai bun pe lumea asta!

Sper sa va ajute toate cele de mai sus.

 

 

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s